N-am plecat cu adevărat din Ardeal

Publicat în Dilema Veche nr. 846 din 25 iunie - 1 iulie 2020
N am plecat cu adevărat din Ardeal jpeg

Într-un serial cîndva popular, un cuplu de scriitori oarecum rivali analizează ultima carte a jumătății masculine. Ea se declară încîntată, vrăjită chiar, de priceperea lui în gradarea tensiunii și de atenția pentru detalii. Cu o mică observație: în perioada în care se petrece acțiunea romanului, o femeie născută și crescută în New York nu ar purta niciodată o fundă de catifea în păr. El nu primește prea bine remarca, ba mai mult, ajunge să o perceapă ca pe un defect al întregii cărți. La o petrecere la care participă împreună, în fața lor, la bar, cei doi văd o femeie cu un accesoriu de catifea aidoma celui descris cu precizie în roman. El se întoarce spre partenera lui victorios, dar aceasta-i spune scurt, sorbind dintr-un cosmopolitan: „Nu e din New York”. Nu era.

Cînd te muți cu totul în altă parte, într-un oraș mare, fără părinți, poate și fără prieteni, fără „plasa ta de siguranță” pentru cazuri de urgență, îți dorești mai mult decît orice altceva să fii acceptat, căutat, apreciat. Mai ales cînd ești cumplit de tînăr, cum sînt toți cei care vor să-și schimbe destinul, cărînd după ei un bagaj extrem de greu, plin în mare parte cu fantezii. Cei în mijlocul cărora ajungi nu gîndesc nici jumătate dintre lucurile pe care crezi tu că le-ar nutri la adresa ta. Te privesc, o vreme, cu curiozitate, poate vor să afle cîte ceva despre tine, să te cunoască, apoi îți vor rămîne aproape sau se vor risipi, după potrivire.

Cea dintîi adaptare la un oraș mare a fost cînd am început facultatea în Cluj. Prima schimbare, aceea că îmi purtam la cursuri sacourile și fustele croite special pentru festivitățile de final de an și aniversări. Chiar dacă orele începeau la 7 și jumătate dimineața, mă trezeam cu noaptea-n cap ca să am timp de tot dichisul. Privind în urmă, îmi dau seama că e o modă a puștoaicelor să pară mai mature decît sînt, dar și că timpul meu de pregătire dimineața a scăzut considerabil, invers proporțional cu vîrsta. La „Babeș-Bolyai“ veneau studenți din toată țara, așa că localnicii, cei născuți și crescuți în Cluj, erau în minoritate. Pentru noi toți, era o adaptare la ceva nou. Aiudul nu era departe, așa că grupul de prieteni din liceu cu care punctul de întîlnire era în fiecare duminică seara, pe peron, la ora ultimului personal spre Cluj, a trecut testul timpului pînă în zilele noastre.

Cu totul altfel au stat lucrurile la sfîrșitul facultății, cînd m-am mutat în București. Prieteni nu aveam în Capitală, nici cunoscuți, „plasa de siguranță” dispăruse, mai rămăsese doar o uriașă dorință de adaptare. Spre deosebire de alții, eu venisem cu gîndul să rămîn și să mă integrez, și acesta cred eu că a fost motorul care m-a făcut să trec peste greutăți, combustibilul fiind speranța.

Am aplicat, la început, rețeta „tocuri-fustă-păr coafat”, dar, în presă mai ales, nu reziști așa multă vreme. În scurt timp, am coborît la încălțăminte sport fără mari regrete. Eram atît de jenată de accentul meu ardelenesc, încît vreo cîteva luni, în TVR unde lucram, am vorbit doar strictul necesar. Nimerisem într-o redacție mare, cea a Matinalului de pe vremuri, dar, cum nu îndrăzneam să mă prezint, îmi amintesc că mă duceam la planul de filmare să văd cine pleacă pe teren și așa aflam și numele colegilor mei. Aproape că n-am purtat deloc hainele aduse cu mine. Mi-am cumpărat altele noi, alese după cum văzusem eu în redacție că ar fi moda.

Ani în șir am primit fie întrebarea „Tu ești ardeleancă?”, fie replica „Ce provincială ai fost la faza asta!”. Doar că, în timp, au ajuns să nu mă mai deranjeze. Îmi amintesc amuzată episodul în care cineva a vrut să știe de ce, în loc să rămîn să fac jurnalism în Cluj, am venit „să iau locul unul absolvent din Capitală”. De fapt, eu venisem să îmi găsesc un loc, al meu. Acum 17 ani, mi se părea că Bucureștiul era singurul oraș potrivit pentru cineva care vrea să învețe televiziune.

Accentul l-am rezolvat, în mare parte, cu lecții de dicție la care am muncit zilnic, din greu. Dar unele construcții nu le-am înțeles vreme îndelungată și nu îmi sînt clare nici astăzi. În primii mei ani în sud, tocmai apăruse un meniu grecesc la un fast-food, despre care un amic mi-a zis că „e belea!”. O fi fost bine, o fi fost rău? Care era legătura dintre belea și meniu? N-am îndrăznit să-l testez. A fi fiert după ceva înseamnă că-ți place sau că te temi? Cînd lucrurile merg blană, e în regulă?

Mi se pare că trec la graiul ardelenesc de îndată ce aterizez la Cluj, deși cei de acolo îmi spun că „vorbesc ca o bucureșteancă”. Mama mă întreabă cu jumătate de glas, ca să nu mă supere, dacă mi-am adus vreo rochie, dat fiindcă că „aici, de Paște, lumea se îmbracă mai frumos”. Începe o discuție întreagă despre faptul că o rochie ar presupune tocuri, iar eu am venit doar cu un rucsac mic. A te dichisi la anumite ocazii nu are legătură cu locul de unde provii. Ține de felul fiecăruia de a se simți bine. Majoritatea trăsăturilor de caracter specificate în „manualul” fiecărei provincii sînt niște generalizări, chiar prejudecăți. Despre ardeleni se spune că ar fi încăpățînați și cînd au, și cînd nu au dreptate. De cînd sînt în București am învățat să ascult și alte puncte de vedere și, mai ales, să uit o supărare mai ușor. Îmi e însă greu să scap de o anumită lentoare în pronunție și în stil de viață. Mă mobilizez doar pentru lucrurile care contează cu adevărat pentru mine. Oamenii mi se par repeziți, grăbiți nejustificat.

În cea mai mare parte a timpului, mă simt suspendată între două lumi. Numesc în continuare Ardealul „acasă” și mi-e dor de el în orice anotimp. Cînd mergeam la ai mei cu trenul, după ce treceam munții, simțeam că aerul îmi pătrunde mai adînc în plămîni. Uneori ajungeam la apus, iar văzduhul de culoarea mierii mă făcea să plîng. Iar această stare s-a tot amplificat, direct proporțional cu vîrsta. De Crăciun am fost acasă ultima dată și mă bucur că în bagajul meu a reușit să-și facă loc, cu greu, și o rochie.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Coșmarul unei femei care și-a luat casă în cel mai scump oraș din țară. „Am empatie doar pentru animale, de ce aș avea pentru oameni”
Mulți români aleg să cheltuie o avere pentru o casă cu curte, tocmai pentru a scăpa de zgomotele unor vecini nesimțiti. Uneori, însă, nici măcar acesr lucru nu le garantează faptul că vor avea în preajmă oameni cu bun simț care să respecte măcar orele de liniște.
image
Întrebarea care îi macină pe bărbați: care e lungimea corectă a pantalonilor. Adina Buzatu: „Nu s-a purtat niciodată gleznuța la vedere”
Alegerea lungimii potrivite a pantalonilor este esențială pentru un aspect elegant și confortabil, dar contează și locul în care mergi. Mai mult, spune Adina Buzatu, „gleznuța la vedere” nu a fost niciodată la modă.
image
Situație stranie la Realitatea Plus: Alexandra Păcuraru vorbește despre „retragerea” din televiziunea condusă de tatăl său VIDEO
„Retragere” neașteptată de la Realitatea Plus, canalul de știri condus de familia omului de afaceri Maricel Păcuraru. Protagonista este chiar fiica omului de afaceri, Alexandra Păcuraru, care, până recent, era prezentatoare la acest post de televiziune.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.