Într-un serial cîndva popular, un cuplu de scriitori oarecum rivali analizează ultima carte a jumătății masculine. Ea se declară încîntată, vrăjită chiar, de priceperea lui în gradarea tensiunii și de atenția pentru detalii. Cu o mică observație: în perioada în care se petrece acțiunea romanului, o femeie născută și crescută în New York nu ar purta niciodată o fundă de catifea în păr. El nu primește prea bine remarca, ba mai mult, ajunge să o perceapă ca pe un defect al întregii cărți. La o petrecere la care participă împreună, în fața lor, la bar, cei doi văd o femeie cu un accesoriu de catifea aidoma celui descris cu precizie în roman. El se întoarce spre partenera lui victorios, dar aceasta-i spune scurt, sorbind dintr-un cosmopolitan: „Nu e din New York”. Nu era.

Cînd te muți cu totul în altă parte, într-un oraș mare, fără părinți, poate și fără prieteni, fără „plasa ta de siguranță” pentru cazuri de urgență, îți dorești mai mult decît orice altceva să fii acceptat, căutat, apreciat. Mai ales cînd ești cumplit de tînăr, cum sînt toți cei care vor să-și schimbe destinul, cărînd după ei un bagaj extrem de greu, plin în mare parte cu fantezii. Cei în mijlocul cărora ajungi nu gîndesc nici jumătate dintre lucurile pe care crezi tu că le-ar nutri la adresa ta. Te privesc, o vreme, cu curiozitate, poate vor să afle cîte ceva despre tine, să te cunoască, apoi îți vor rămîne aproape sau se vor risipi, după potrivire.

Cea dintîi adaptare la un oraș mare a fost cînd am început facultatea în Cluj. Prima schimbare, aceea că îmi purtam la cursuri sacourile și fustele croite special pentru festivitățile de final de an și aniversări. Chiar dacă orele începeau la 7 și jumătate dimineața, mă trezeam cu noaptea-n cap ca să am timp de tot dichisul. Privind în urmă, îmi dau seama că e o modă a puștoaicelor să pară mai mature decît sînt, dar și că timpul meu de pregătire dimineața a scăzut considerabil, invers proporțional cu vîrsta. La „Babeș-Bolyai“ veneau studenți din toată țara, așa că localnicii, cei născuți și crescuți în Cluj, erau în minoritate. Pentru noi toți, era o adaptare la ceva nou. Aiudul nu era departe, așa că grupul de prieteni din liceu cu care punctul de întîlnire era în fiecare duminică seara, pe peron, la ora ultimului personal spre Cluj, a trecut testul timpului pînă în zilele noastre.

Cu totul altfel au stat lucrurile la sfîrșitul facultății, cînd m-am mutat în București. Prieteni nu aveam în Capitală, nici cunoscuți, „plasa de siguranță” dispăruse, mai rămăsese doar o uriașă dorință de adaptare. Spre deosebire de alții, eu venisem cu gîndul să rămîn și să mă integrez, și acesta cred eu că a fost motorul care m-a făcut să trec peste greutăți, combustibilul fiind speranța.

Am aplicat, la început, rețeta „tocuri-fustă-păr coafat”, dar, în presă mai ales, nu reziști așa multă vreme. În scurt timp, am coborît la încălțăminte sport fără mari regrete. Eram atît de jenată de accentul meu ardelenesc, încît vreo cîteva luni, în TVR unde lucram, am vorbit doar strictul necesar. Nimerisem într-o redacție mare, cea a Matinalului de pe vremuri, dar, cum nu îndrăzneam să mă prezint, îmi amintesc că mă duceam la planul de filmare să văd cine pleacă pe teren și așa aflam și numele colegilor mei. Aproape că n-am purtat deloc hainele aduse cu mine. Mi-am cumpărat altele noi, alese după cum văzusem eu în redacție că ar fi moda.

Ani în șir am primit fie întrebarea „Tu ești ardeleancă?”, fie replica „Ce provincială ai fost la faza asta!”. Doar că, în timp, au ajuns să nu mă mai deranjeze. Îmi amintesc amuzată episodul în care cineva a vrut să știe de ce, în loc să rămîn să fac jurnalism în Cluj, am venit „să iau locul unul absolvent din Capitală”. De fapt, eu venisem să îmi găsesc un loc, al meu. Acum 17 ani, mi se părea că Bucureștiul era singurul oraș potrivit pentru cineva care vrea să învețe televiziune.

Accentul l-am rezolvat, în mare parte, cu lecții de dicție la care am muncit zilnic, din greu. Dar unele construcții nu le-am înțeles vreme îndelungată și nu îmi sînt clare nici astăzi. În primii mei ani în sud, tocmai apăruse un meniu grecesc la un fast-food, despre care un amic mi-a zis că „e belea!”. O fi fost bine, o fi fost rău? Care era legătura dintre belea și meniu? N-am îndrăznit să-l testez. A fi fiert după ceva înseamnă că-ți place sau că te temi? Cînd lucrurile merg blană, e în regulă?

Mi se pare că trec la graiul ardelenesc de îndată ce aterizez la Cluj, deși cei de acolo îmi spun că „vorbesc ca o bucureșteancă”. Mama mă întreabă cu jumătate de glas, ca să nu mă supere, dacă mi-am adus vreo rochie, dat fiindcă că „aici, de Paște, lumea se îmbracă mai frumos”. Începe o discuție întreagă despre faptul că o rochie ar presupune tocuri, iar eu am venit doar cu un rucsac mic. A te dichisi la anumite ocazii nu are legătură cu locul de unde provii. Ține de felul fiecăruia de a se simți bine. Majoritatea trăsăturilor de caracter specificate în „manualul” fiecărei provincii sînt niște generalizări, chiar prejudecăți. Despre ardeleni se spune că ar fi încăpățînați și cînd au, și cînd nu au dreptate. De cînd sînt în București am învățat să ascult și alte puncte de vedere și, mai ales, să uit o supărare mai ușor. Îmi e însă greu să scap de o anumită lentoare în pronunție și în stil de viață. Mă mobilizez doar pentru lucrurile care contează cu adevărat pentru mine. Oamenii mi se par repeziți, grăbiți nejustificat.

În cea mai mare parte a timpului, mă simt suspendată între două lumi. Numesc în continuare Ardealul „acasă” și mi-e dor de el în orice anotimp. Cînd mergeam la ai mei cu trenul, după ce treceam munții, simțeam că aerul îmi pătrunde mai adînc în plămîni. Uneori ajungeam la apus, iar văzduhul de culoarea mierii mă făcea să plîng. Iar această stare s-a tot amplificat, direct proporțional cu vîrsta. De Crăciun am fost acasă ultima dată și mă bucur că în bagajul meu a reușit să-și facă loc, cu greu, și o rochie.