Vă numărați de mulți ani printre puținii dirijori de top care dau dovadă de un fel de devotament față de muzica lui George Enescu. Care au fost circumstanțele în care ați luat contact cu muzica lui Enescu și ce credeți că o face să fie deosebită?

Ca aproape toată lumea, prima lucrare enesciană pe care am auzit-o acum mulți ani a fost Rapsodia Română nr. 1. Ani de zile am știut că Enescu a fost mai ales un violonist foarte bun, precum și un dirijor de excepție, interpret și profesor. Apoi am aflat de existența operei sale, Oedipe, deoarece tatăl meu avea înregistrarea operei în colecțiile sale din Moscova. Dar abia în ultimii zece ani am început să cunosc cu adevărat muzica lui Enescu în profunzime. Prima lucrare enesciană pe care am fost rugat să o dirijez, o cerere care a venit din partea Festivalului Enescu în 2013, a fost Simfonia a III-a, așa că am început să-i dirijez compozițiile cu capodopera supremă. Am fost uluit de complexitatea și frumusețea muzicii sale și am avut nevoie de ceva timp pentru a stăpîni partitura ca interpret, fiindcă este, într-adevăr, foarte complexă. Acesta a fost începutul relației mele cu acest compozitor minunat. În cele din urmă, după ce interpretarea mea cu Filarmonica din Londra a devenit un succes uriaș aici, la Festival, am hotărît că trebuie să reluăm lucrarea la Londra, fiindcă după ce am cheltuit atîta energie ca să învățăm această muzică, mi s-a părut absolut ridicol să aruncăm pe apa Sîmbetei această experiență fascinantă și să nu continuăm să o explorăm mai departe. Sigur, cu fiecare nouă reprezentație, devii mai sigur pe tine și poți merge mai în profunzime cu orice lucrare, așa că din acest motiv am anunțat că vom interpreta Simfonia a III-a a lui Enescu la Londra și a fost un real succes în rîndul publicului nostru. Probabil știți că atît Corul Filarmonicii „George Enescu”, cît și Corul de Copii Radio au venit la Londra pentru a participa la acest spectacol și au fost foarte apreciate de publicul și criticii londonezi. După aceea am mai primit o invitație din partea Festivalului „George Enescu“, de a veni cu Oedipe de această dată, așa că am continuat să explorez și mai mult muzica lui Enescu, și trebuie să spun că această operă a fost una dintre cele mai stimulante experiențe din cariera mea de dirijor, mai întîi la București și apoi la Londra. Pentru mine, Enescu a devenit atunci un motiv central al interesului meu față de muzica secolului XX, alături de cîțiva compozitori care au fost, la rîndul lor, neglijați pe nedrept.

Pentru a extinde întrebarea dumneavoastră și poate pentru a răspunde la una dintre următoarele întrebări, fiindcă știu că s-a menționat și acest lucru, pentru mine Enescu nu este un fenomen exclusiv românesc, ci un fenomen paneuropean. El se alătură panopliei de compozitori minunați din prima jumătate a secolului XX. Unii dintre ei dobîndesc aprecierea și aclamarea publicului abia acum, la începutul secolului XXI. Pe unii dintre ei i-aș numi: compozitorul polonez Karol Szymanowski, compozitorul ceh Josef Suk și compozitorul austriac Alexander Zemlinsky. Există legături între muzica lui Enescu și alte culturi: există o influență foarte puternică a lui Richard Strauss în muzica sa, dar și impresionismul francez (Debussy și Ravel) l-a inspirat pe Enescu la un moment dat pe parcursul dezvoltării sale. De asemenea, nu trebuie să-l uităm pe compozitorul rus Alexandr Scriabin, unul dintre cei mai vizionari compozitori ai începutului de secol XX. Există o mulțime de asemănări între muzica lui Scriabin și muzica lui Enescu. Asta nu înseamnă că unul dintre compozitori îl citează pe celălalt, ci este pur și simplu ceva contingent, dar cred și că ideile muzicale se întorc pur și simplu în spațiu, astfel încît putem vedea cum își trimit compozitorii idei unii altora.

Desigur, Enescu a fost întotdeauna un om de lume, a călătorit mult, a cunoscut muzica vremurilor sale și, ca tînăr student, de pildă, l-a cunoscut pe Gustav Mahler la Viena, dar sînt sigur că Enescu nu a copiat niciodată pe nimeni. Pur și simplu a continuat să scrie partituri întregi, care, ca ocurențe naturale, includ cîteva aspecte care pot fi întîlnite și în muzica altor compozitori. Eu l-aș descrie probabil ca pe un compozitor european, precum și un compozitor român. Cu alte cuvinte, Enescu nu aparține exclusiv culturii române, ci și culturii europene.

Veți dirija două dintre simfoniile lui Enescu alături de două orchestre diferite la această ediție a festivalului. Care sînt diferențele cînd lucrați o compoziție enesciană cu o orchestră germană comparativ cu o orchestră rusă?

După cum am spus și înainte, muzica lui Enescu are influențe variate și, evident, o orchestră rusă va răspunde în mod natural la aparentele asemănări dintre muzica lui Enescu și muzica unui Alexandr Scriabin, de pildă, pe care desigur că îl cunosc mai bine, în timp ce o orchestră germană poate răspunde mai natural la legăturile cu Gustav Mahler. Asta ca să vă dau doar un exemplu. Sigur că dacă rugați o orchestră italiană să cînte o simfonie enesciană, ea va găsi asemănări cu Puccini și Respighi, în timp orchestra franceză va ști că există anumite asemănări cu muzica lui Debussy sau Ravel, așa că sînt de părere că ideea e întotdeauna să încerci să localizezi sufletul acestei muzici și să încerci să creezi o interpretare autentică, fără vreun colorit specific național, care să aducă pur și simplu sufletul muzicii la viață. Dar, desigur, cum sîntem în mod natural dependenți de originile noastre naționale, cu siguranță vom explora muzica pe care nu o cunoaștem din punctul de vedere al altor compozitori cu care ne identificăm. Așadar, de exemplu, în Simfonia a II-a de Enescu, pe care o voi dirija cu orchestra rusă, există aceste clipe ocazionale care amintesc de Scriabin pe care le pot auzi, și sigur că rușii o vor cînta ca și cum lucrarea ar veni din mîinile lui Scriabin. Eu le-am explicat: „Nu e tocmai ca Scriabin, trebuie să meargă ușor diferit”. În ce privește germanii, o parte a concertului pe care îl repetăm deja sună imediat ca Mahler, iar eu trebuie să spun: „Da, e bine, dar nu e tocmai ca Mahler, există și alte aspecte aici și haideți să încercăm să vedem despre ce e vorba în muzica asta”. Este o călătorie! Nu există corect și greșit, există mai multe feluri pe care te poți baza pentru a aborda o astfel de compoziție. Important este să te apropii de ea cu o oarecare cunoaștere și un respect profund față de compozitor și de munca sa.

Unii dintre noi avem senzația că muzica lui Enescu nu se bucură de celebritatea și de aprecierea pe care o merită la nivel internațional. Desigur că e foarte dificil să vorbim despre ce merită sau nu un artist. Dar aș fi foarte curios să știu ce părere aveți despre asta în cazul lui Enescu. Ne facem iluzii cînd credem că imaginea lui Enescu pentru posteritate ar trebui să fie mult mai bună?

După cum am spus, Enescu nu e un caz singular. Este cazul mai multor compozitori excelenți din diverse motive: parțial, din cauză că muzica lor este extrem de solicitantă din punct de vedere tehnic, iar pe de altă parte, din cauză că oamenii își doresc întotdeauna să asculte ceea ce știu bine și nu sînt atît de dornici să audă ce nu cunosc. Eu cred că este vorba de lenea publicului versus dificultatea muzicii în sine.

Dar după urechea mea și după calculele mele, cu puțină răbdare și o contribuție mai activă, lucrurile se pot îmbunătăți. Îi pot cita pe unii dintre venerabilii mei colegi mai în vîrstă, care au investit în promovarea muzicii lui Enescu în anii dintîi. Unul dintre ei ne-a părăsit din păcate anul trecut, este vorba de marele dirijor rus Ghenadi Rojdestvenski, care a interpretat masiv muzica lui Enescu de-a lungul vieții sale. A înregistrat toate cele trei simfonii, precum și alte lucrări enesciene. Celălalt este predecesorul meu la Festival, unul dintre iluștrii mei predecesori la festival, și anume Lawrence Foster, un dirijor american care continuă activitatea sa admirabilă de popularizare a lui Enescu. Îmi amintesc că, acum mulți ani, cu mult înainte să cunosc Simfonia a II-a, un prieten care era la vremea aceea violă principală la Orchestra ”Arturo Toscanini” din Parma mi-a spus: „Uite, am avut un dirijor invitat din America, pe Lawrence Foster, și ne-a adus o simfonie de Enescu și a fost foarte, foarte dificilă, dar în cele din urmă s-a dovedit a fi o lucrare extraordinară”, și nici unul dintre noi nu o cunoștea. Și cu toții ne-am simțit îmbogățiți spiritual după ce am interpretat-o. Asta se întîmpla acum vreo 15 ani și acum cunosc simfonia, o înțeleg și înțeleg și dificultatea interpretării sale.

Am amintit cîțiva compozitori europeni, dar nu ar trebui să uităm nici de un alt compozitor american grozav, însă nu suficient de popular din aceeași perioadă, Charles Ives, autorul a patru simfonii și sute de cîntece și multe alte lucrări orchestrale și instrumentale. Practic, muzica lui Charles Ives este cunoscută numai în Statele Unite ale Americii și puțin în alte țări vorbitoare de limba engleză, dar atît. Și cred că e mare păcat, fiindcă este, într-adevăr, un compozitor mare și unul dintre pionierii muzicii contemporane moderne, la fel ca Enescu.

Enescu nu este singur în destinul său împărtășit de a rămîne un compozitor insuficient cunoscut al secolului XX. Cred că are de-a face cu complexitatea limbajului și cu cerințele tehnice pe care le impune artiștilor, precum și cu lenea ascultătorului obișnuit și a interpreților. Așa că sînt de părere că este în puterea noastră să schimbăm această percepție. Desigur, cu răbdare. Poate că muzica lui Enescu nu va deveni niciodată la fel de populară ca a lui Mahler, dar nu văd în asta o mare problemă. Uitați-vă la alți compozitori mari care sînt recunoscuți drept autori extraordinari, cum sînt Janácek sau, din nou, Karol Szymanowski, pe care l-am amintit deja. Nimeni nu se mai îndoiește de geniul lui Szymanowski și totuși nu a devenit un compozitor popular. Eu cred că Enescu este de fapt, prin întreaga sa natură, imun la a deveni popular. Este popular în sensul că muzica sa vine de pe pămînturi românești, din cultura română, din natura și istoria română. Dar muzica lui nu este ușor de ascultat, iar asta este un lucru bun.

Ce ați intenționat cînd ați alcătuit programul acestei ediții a Festivalului și care este direcția de dezvoltare pe care vă doriți să o imprimați festivalului în anii următori?

Practic, direcția pe care am început deja să o imprim la ediția trecută a festivalului din 2017 este aceeași pe care o continui anul acesta. Avem mai multă diversitate, o mai mare prezență a muzicii secolului XXI în program, o mai mare prezență a muzicii neglijate din secolul XX, o mai mare prezență a tuturor tipurilor de muzică, nu doar ceea ce numim muzica clasică academică, și același lucru îl pot spune și despre interpreți. Așadar, cu cît avem mai multă diversitate, cu atît mai multă bucurie va avea ascultătorul. Singura condiție pusă artiștilor pentru a fi acceptați și integrați de Festivalul Enescu este să fie de cea mai înaltă calitate. Aceasta este condiția sine qua non: trebuie să-i avem pe cei mai buni dintre cei mai buni, fără vreun fel de remușcare.

În afară de asta, cred că am căutat ca festivalul să se îndepărteze de multe alte festivaluri ale lumii care interpretează aceleași lucrări cu aceiași artiști, iar și iar. Am devenit un fel de turn de fildeș al celor aleși. cum s-a exprimat unul dintre prietenii mei muzicieni, „Să fim celebri împreună”. Mie nu îmi place să-l definesc și cred că Festivalul nu se referă deloc la asta, dar în același timp cred că festivalul este o forță artistică redutabilă, care este cumva capabilă să se reînnoiască singură. Nu leg neapărat toate aceste schimbări de persoana mea. Peste cîțiva ani, va trebui să încetez să mai lucrez pentru festival, pur și simplu fiindcă voi începe un nou proiect muzical. Voi deveni director muzical la Operă (este vorba despre Opera de Stat din München, unde Jurowski va deveni director muzical începînd cu sezonul 2021-2022 – n. red.), iar din acel moment desigur că nu voi mai putea continua aici, în București, dar sînt absolut convins că pînă și dincolo de prezența mea la București, toate aceste evoluții pozitive care au început în acești ani vor continua să crească și să se dezvolte.

În cariera dumneavoastră se poate vedea cu ușurință un devotament puternic față de operă. Se întîmplă ca la ultimele ediții ale Festivalului Enescu opera să fi căpătat o poziție din ce în ce mai importantă în program. Dar este vorba de operă în versiune concertantă. Evident, toate operele au fost compuse pentru a fi interpretate pe scenă. Din punct de vedere artistic, cît de legitim este să prezinți o operă în versiune concertantă?

Cred că este perfect legitim și există diverse exemple de astfel de interpretări foarte reușite ale unor opere în versiune concertantă peste tot în lume. Cred că sînt multe lucruri de spus în favoarea operei interpretate în concert, deoarece îi permite ascultătorului să se concentreze asupra calității muzicale a partiturii și să nu fie bombardat în permanență de efectele vizuale create de regizor sau de scenograf.

Cred că este o formă artistică ușor diferită. Nu este în totalitate teatru muzical, este mai mult muzică decît teatru. Dar cred că marile școli cu tradiție în operă, începînd cu Monteverdi și ajungînd pînă la zilele noastre, sînt nu doar mari lucrări de teatru, ci și mari lucrări muzicale, și ca atare merită să fie interpretate și apreciate și ca piese muzicale. În plus, cred că publicul este capabil, cu puțină imaginație, să-și creeze propriul simț al teatrului și nu avem neapărat nevoie de direcția vizuală din partea regizorului sau a scenaristului. Așadar, într-un fel, spectacolele de operă în versiune concertantă stimulează imaginația publicului și impun o participare mai activă a acestuia. 

Interviul a fost realizat de Sever Voinescu, în limba engleză. Traducerea a fost realizată Biroul de Traduceri Champollion.

Foto: Matthias Creutziger