Spunem vedetă. Automatismele funcţionează. Imediat vom zice vedetism. Pare că vorbim deja despre semnele unei boli. Sau despre o supradoză de talent. Dar ce este vedeta? Exceptatul sau supradotatul? Mai curînd, şi una, şi alta. Este persoana care face opinie separată, omul care nu se supune regulilor, programului comun. Vedeta are o mulţime de drepturi şi cîteva îndatoriri, imprecise şi acelea, vedeta acoperă tot ce nu e loc bătătorit, vedeta contrariază şi scandalizează. Vedeta fluieră în biserică atunci cînd ceilalţi bat mătănii. Vedeta merge pe bicicletă atunci cînd ceilalţi îşi transportă preţiosul fund în limuzină. Vedeta e în stare de vendetă cu lumea obişnuită, cu mulţimea încolonată pentru îndeplinirea planului zilnic de banalitate. 

Prinţi de Dorobanţi,  fanţi de Bamboo 

Fotbalistul Adrian Mutu este o vedetă în toate sensurile enumerate mai înainte. Şi suferă în mod evident de sindromul vedetismului pentru că nu este o vedetă cuminte. Ca aproape orice fotbalist cu o anumită notorietate. Cazul Mutu e cel mai la îndemînă exemplu, şi pentru că popularitatea jucătorului Fiorentinei merge dincolo de graniţele stadioanelor. Mutu e un personaj familiar microbiştilor şi nemicrobiştilor, adulţilor şi copiilor, muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, credincioşilor şi ateilor, activiştilor ecologişti şi asociaţiilor de vînători, organizaţiilor feministe şi celor care serbează o zi a bărbatului. Mutu e suma defectelor şi calităţilor pe care le poţi detecta la un individ cu talent peste medie. Mutu joacă fotbal cu tupeu, pretinde să fie servit, şi nu să servească în slujba echipei, îşi şicanează antrenorii, vine cînd i se năzare la convocările echipei naţionale, iese cînd doreşte la antrenamente, părăseşte cantonamentul cînd ceilalţi sînt în priveghi după vreun rezultat catastrofal, întreţine relaţii apropiate, uneori chiar de rudenie, cu personaje ale lumii interlope, se droghează ca starurile rock, se dopează precum cicliştii şi atleţii, îşi cumpără maşini şi neveste scumpe ca orice bărbat cu bani mulţi, pierde nopţi, bate chelneri, bate lovituri libere, bate recordul la amenzi. 

Spuneam, la un moment dat, că Mutu nu este o vedetă cuminte. El este un maradonian, nu un ascet. Mutu nu îşi propune să fie un model. Ca Hagi, de exemplu. Ca Nadia, ca Patzaichin. A rostit-o răspicat şi e confirmat de fapte. Dacă există un fir roşu al carierei lui, acela e încălcarea constantă a regulilor. Sfidarea legii. Provocarea permanentă a normalităţii, destinată, în viziunea personajului nostru, mediocrilor. Cocaina, sibutramina, chelnerul dobrogean şi cel kosovar, Chelsea şi Mourinho, şi Piţurcă, toţi s-au convins că „Briliantul“ nu glumeşte. Există o importantă doză de măreţie în această dorinţă de autodistrugere, deşi Mutu nu are profil de sinucigaş, ci de petrecăreţ. El nu e un personaj tragic, ci unul cu înclinaţii ludice. Literar, aşa poate fi numit tipul de golăneală în care un tînăr cu o certă charismă îi atrage şi pe colegi mai puţin vestiţi şi mai puţin dăruiţi de natură. Prinţi de Dorobanţi şi fanţi de Bamboo îşi înnobilează banalitatea doar prin vecinătatea de o seară cu Adrian de la Firenze. 

Dictatura fără întrebări a ipocriţilor 

Destinul unui subiect ca Mutu nu ar fi împlinit fără un public pe măsură. Unul care să aplaude isprăvile fotbalistului pînă capătă băşici în palmă. Iar aceşti admiratori există şi, dacă nu mă înşel, formează o majoritate zgomotoasă, care pune la colţ minoritatea tăcută a detractorilor. Majoritarii contemplă şi invidiază viaţa şi opera lui Mutu, ghicind în actele lui antisociale nişte simple derapaje ale geniului. În contul unor goluri, poţi viola codul decenţei, ca răsplată pentru că ai băgat o minge în poartă trebuie să fii judecat cu blîndeţe şi admirat necondiţionat. Răi nu sînt cei care fac rău, ci aceia care fac rău răilor. Acesta e mesajul adepţilor lui Mutu. Îi veţi recunoaşte uşor, deşi provin din zone diferite ale societăţii. Sînt populaţi cu certitudini. Nu îşi pun întrebări, nu caută răspunsuri, au impresia că orice critică e o provocare şi întreţin o relaţie clandestină cu morala. Sînt consumatorii de presă de scandal care intră pe forumuri şi îi ceartă pe ziarişti că nu fac presă de calitate. Ei sînt adevăraţii finanţatori ai vedetismului. Ei consfinţesc dictatura noului proletariat, al ipocriziei. Ipocriţi din toate ţările, uniţi-vă! 

Cristian Geambaşu este jurnalist la Gazeta Sporturilor.