În situaţii de criză (de stres, cum ar spune psihologii), omul are două răspunsuri-tip: lupta sau fuga. De aici "apele" care ne trec (ca să scadă temperatura corpului în timpul luptei - sau al fugii), mîinile şi picioarele reci (de fapt, organismul îşi retrage rezervele de sînge din extremităţi, pentru că de-acolo înhaţă duşmanul şi hemoragia trebuie să fie mai slabă), presiunea majoră de a ne uşura (căci o creatură cu vezica goală aleargă mai repede decît una cu vezica plină, nu?). Explicaţia acestor reacţii este brutal de simplă: sub cei 5.000 de ani de civilizaţie zac milioane de ani de frică şi aceştia sînt cei care ne-au modelat reflexele.Ziaristul, că şi el e om, are şi el aceleaşi reacţii în faţa crizei. Unii se aruncă la luptă, la beregata crizei şi sfîşie cît pot. Titluri abisale, catastrofe cosmice, proporţii titanice, reacţii umorale şi vitejii bezmetice. Inundaţiile - semnificativ "mai catastrofale" decît în ultimii ani, ce-i drept - au fost transformate de presa noastră într-un deluviu de sfîrşit/început de lume. Reporterii de la faţa locului s-au luat la întrecere care găseşte o familie mai amărîtă, un cad(av)ru mai tulburător, care intră mai adînc în apele revărsate (antologică secvenţa cu reporterul transmiţînd live din apă pînă la brîu, în timp ce sătenii stăteau şi se uitau la el de la înălţimea digului). Gravitatea situaţiei sinistraţilor a fost evident dată mai mult de numărul ziariştilor prezenţi într-un anume loc decît de orice alt criteriu. Întrebările (multe retorice) la adresa mai marilor zilei au atins fineţuri nebănuite (de ce are - sau n-are, nu mai ţin minte - cizme de cauciuc? Ce vrea să demonstreze?).Sînt însă şi din aceia care preferă să fugă. Şi acolo de unde dispare ziaristul (ştiţi dumneavoastră, profesionistul acela deştept, informat, iscoditor, persistent, cu cultură generală), acolo apare imediat, triumfător, "analistul" sau "expertul". Acesta este chemat să explice, să analizeze, să sugereze, să abereze, să profeţească - într-un cuvînt, să înlocuiască cu opiniile lui ceea ce jurnalistul nu a putut acoperi cu informaţie reală. Criza ostaticilor din Irak este un exemplu ca de manual - şi recent, pe deasupra, pentru a nu mai cere explicaţii suplimentare. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic împotriva opiniei experte în sprijinul produsului jurnalistic - o consider, dimpotrivă, necesară către obligatorie. Dar m-am simţit aproape jignită de colecţia de aberaţii care mi-a fost oferită ca surogat de informaţie - de la cititori în stele la experţi în limbaj gestual (deşi erau, de meserie, oameni de radio).Pun ezitările (ale presei şi nu numai ale ei) din perioada crizei ostaticilor pe seama lipsei de reflexe - şi le privesc cu înţelegere. Era o situaţie nouă pentru noi toţi, nu existau soluţii prefabricate, comunitatea nu avea anticorpi pentru acest gen de afecţiune. Dar inundaţii am tot avut în ultimii ani - şi dacă presa (ah, tot presa sireaca!) nu minte, cele din anii trecuţi au fost mai aspre (după un criteriu sau altul) şi nici o voce revendicativă nu a cerut instaurarea stării de urgenţă. Cred că, paradoxal, presa funcţiona cu mai mare uşurinţă în situaţia de pronunţat control editorial de pînă la alegeri. Se ştia "jupînul", i se ştiau gusturile şi agenda - şi de-acolo treaba mergea strună. Acum, cu un "jupîn" colectiv, ba chiar cu mai multe capete, care nu cere (nu zic că nu aşteaptă...) şi care nu încruntă sprînceana, presa se vede faţă în faţă cu liberul său arbitru - şi asta da, criză! Ce să faci cînd nu-ţi spune nimeni ce să faci? Reflexul atavic este oricînd la îndemînă...Speranţele mele (am mărturisit, doar, că sînt de un optimism aproape patologic) merg către "civilizarea" rapidă a presei. Nu de alta, dar 5.000 de ani e amar de timp, eu nu mai pot să aştept, nu mai sînt tocmai jună, la vîrsta mea 5.000 de ani contează...