Se vorbește adesea despre veniturile și cheltuielile statului, dar v-ați întrebat vreodată cum arată cheltuielile unei familii din România? Datele publicate semestrial de către Institutul Național de Statistică privind veniturile și cheltuielile gospodăriilor din țara noastră ne arată o situație care, deși nu ne surprinde, este totuși îngrijorătoare.

În penultimul semestru al anului trecut, cheltuielile totale ale unei gospodării erau de 4.444 de lei pe gospodărie. Această sumă este desigur o medie statistică – multe, foarte multe familii au venituri mai mici decît media, așa cum altele au venituri peste această sumă. Problema cu mediile statistice este că dacă, de exemplu, Bill Gates s-ar alătura cititorilor acestui articol, în medie, toți cititorii ar deveni, statistic, milionari, fără ca situația lor efectivă să se schimbe în vreun fel. Dacă înțelegem însă aceste limitări ale mediilor statistice, putem opera cu ele în continuare.

Suma de 4.444 de lei disponibilă pe gospodărie este brută: din această sumă, 34% reprezintă taxe și impozite. Mai rămîn astfel disponibili 2.941 de lei per gospodărie, semnificativ mai puțin decît salariul mediu net pe economie la nivelul lunii iulie 2020, care era de 3.372 de lei. Se poate afirma că în medie o gospodărie românească cheltuiește echivalentul a un pic mai mult de două salarii minime pe economie – acesta e nivelul mediu de bunăstare al populației. Din banii aceștia, e logic că nu poți face nici mari economii, nici cine știe ce investiții, așa că marea lor majoritate (2.680 de lei) se duc pe consum. Cea mai mare parte a banilor din consum merge pe mărfuri agroalimentare și băuturi nealcoolice – 33,5% din total sau 897 de lei pe lună. Comparația cu statele Uniunii Europene nu ne avantajează – alocăm un procent mai mult decît dublu pe mîncare și băutură decît media europeană, care e de doar 13%, conform Eurostat. Ponderea cheltuielilor alimentare în structura consumului e un indicator al bunăstării unei societăți – cu cît ponderea e mai mică, cu atît bunăstarea e mai mare, însemnînd că oamenii nu muncesc doar pentru a-și asigura subzistența, banii fiindu-le suficienți și pentru satisfacerea altor nevoie decît cele biologice. În România, unde prețurile sînt europene și salariile asiatice, muncim pentru a supraviețui.

Cheltuielilor pentru hrană li se adaugă o altă categorie semnificativă, pe locul doi ca pondere în totalul cheltuielilor, și care este legată și ea de stricta supraviețuire. E vorba de cheltuielile pentru locuință, electricitate, apă etc., care reprezintă 14,6% din total. Acest procent este însă mai mic decît media europeană (23%), fapt pentru care există mai multe explicații, dintre care nici una nu pune România într-o lumină favorabilă. Primul motiv pentru care cheltuim mai puțin e că marea majoritate a românilor (96%) stau în locuințe care sînt proprietate personală, cu alte cuvinte nu plătesc chirie. Ar părea un lucru bun, dacă nu ar veni la pachet cu o rată foarte mare de supraaglomerare a locuințelor. Numărul de metri pătrați care revin unei persoane în țara noastră e printre cele mai mici din Uniunea Europeană. Nu plătim chirii, dar calitatea locuirii e foarte scăzută. Și nu plătim chirii de multe ori pentru că nu ne permitem, nu pentru că nu vrem, în condițiile în care chiria sau rata pentru locuință ne-ar consuma cea mai mare parte a veniturilor.

Al doilea motiv pentru care nu cheltuim prea mult cu locuința este faptul că o mare parte a populației locuiește la țară, în zone fără apă curentă, fără gaze, iar uneori chiar fără electricitate. Apa din puț nu costă, iar sărăcia energetică înseamnă că nici nu plătești mult pe utilități – și nici confort nu ai.

Adunînd costurile pentru hrană și locuință, ajungem la aproape 50% din totalul cheltuielilor de consum, față de aproape o treime media europeană (36%). Așadar, jumătate din bani se duc pe cheltuieli care ne ajută să nu murim de foame și de frig. Nu e de mirare că cheltuielile pentru alte nevoi, care sînt perfect umane, dar nu neapărat legate de subzistența fizică, sînt extrem de reduse. Spre exemplu, înainte de pandemie, în anul 2019, românii cheltuiau doar 2% din banii destinați consumului pentru hoteluri, cafenele și restaurante, față de nici mai mult, nici mai puțin de 8,7% media europeană.

Structura cheltuielilor gospodăriilor românești contrastează nu doar cu media europeană, ci și cu necesarul unui trai decent. Pe lîngă structura cheltuielilor de consum efective, în România avem și ceea ce se cheamă „coșul de consum pentru un trai decent”. Potrivit acestui indicator, o gospodărie formată din patru persoane ar avea nevoie de 7.278 de lei net pe lună pentru un trai care presupune ceva mai mult decît simpla supraviețuire și care include și cheltuieli rezonabile pentru recreere, ieșiri în oraș, cultură etc. Este o sumă aproape 2,5 ori mai mică decît suma reală disponibilă pentru cheltuielile de consum ale gospodăriilor din România. Dar abia la un astfel de nivel al veniturilor am reuși să reducem la 21% cheltuielile cu alimentația, să ne permitem plata unei rate și a unei chirii pentru a evita supraaglomerarea sau să putem ieși din cînd în cînd la o cafea în oraș.

Conform unei legi intrate în vigoare anul trecut, coșul minim pentru un trai decent este principalul element de fundamentare a salariului minim și a politicilor salariale. Asta nu înseamnă în nici un caz că salariul minim trebuie dublat peste noapte, ceea ce ar fi nesustenabil, dar presupune că în procesul de stabilire a salariului minim se ține cont de armonizarea graduală a salariului minim cu coșul minim pentru un trai decent. Cu toate acestea, guvernul nou instalat după alegerile din decembrie 2020 a refuzat să ia în calcul acest indicator, raportîndu-se la alți parametri economici precum inflația sau productivitatea. Rezultatul? În anul 2021, salariul minim acoperă doar 49% din necesarul unui trai decent, față de 51% în 2020. Cu alte cuvinte, anul acesta ne vom îndepărta mai mult de obiectivul unui trai decent față de anul anterior. Adică: regres.

Tocmai pe fondul crizei este esențială menținerea puterii de cumpărare a populației. Experiența recesiunii anterioare ne arată că paradigma austerității a fost greșită. S-au dezis de ea toți apostolii săi, în frunte cu Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Dacă vrem să depășim cu bine această criză, provocată de pandemie, este nevoie să susținem cererea agregată prin menținerea veniturilor populației, altfel curba economică descendentă se poate transforma în abis. Să nu uităm că locurile de muncă și salariile angajaților depind de puterea de cumpărare a restului populației.

Cealaltă preocupare importantă ar trebui să fie legată de creșterea gradului de colectare la bugetul de stat și revizuirea priorităților bugetare. Legătura dintre veniturile și prioritățile bugetare pe de o parte și cheltuielile gospodăriilor pe de altă parte e una directă – bunurile publice gratuite pe care statul le oferă țin loc de venituri și scutesc gospodăriile de o serie de cheltuieli. Să luăm exemplul sănătății. În medie, o gospodărie din România cheltuiește 160 de lei lunar pentru sănătate, aproape 6% din total, în condițiile în care sănătatea este publică și teoretic gratuită. Dar pentru că România cheltuiește mai puțin de 5% din PIB pe sănătate, față de media europeană de 7%, românii trebuie să scoată bani din buzunar – bani care altfel ar putea merge pe recreere sau cultură, de exemplu. Plătim din banii noștri ceva care ni se cuvine de drept.

Problema structurii de cheltuieli a gospodăriilor din România și ponderea mare a cheltuielilor legate de subzistență nu sînt probleme individuale, așa cum par să creadă guvernele noastre, lăsînd oamenii să se descurce și piața liberă să le rezolve neajunsurile. În orice societate normală, sărăcia sau bunăstarea oamenilor sînt o problemă de politică publică și așa trebuie să fie și la noi dacă vrem „o țară ca afară”.

Victoria Stoiciu este coordonator de proiecte la Fundația „Friedrich Ebert“ România.