Doi activiști americani au făcut, prin 2015, un experiment: Au aliniat la o linie de start imaginară cîte zece oameni, cît mai diverși și au testat the privilege walk (defilarea privilegiilor). 35 de întrebări – despre avantaje sau dezavantaje care cel mai probabil au influențat modul în care am pornit, cum am continuat și cît de departe am putut ajunge în viață. 35 de pași înainte, pe loc sau înapoi pentru cei zece oameni puși inițial să se țină de mînă. Una dintre întrebările de pas în spate era: „Părinții tăi au fost nevoiți să muncească ture de noapte sau în week-end pentru a vă întreține familia?“ Sau „Dacă în casa în care te-ai născut erau mai mult de 50 de cărți, faceți un pas înainte“ sau „Dacă poți merge noaptea pe stradă fără să-ți fie teamă că vei fi agresat, un pas în față“ sau „Dacă ai fost/ești singurul din clasă sau de la locul de muncă care avea/are o religie / poziție socială / orientare sexuală diferită de a majorității, un pas în spate“.

Expunerea la fenomenul de bullying, orientarea sexuală, averea materială, handicapul fizic sau psihic, accesul la educație sau la servicii de sănătate, nivelul de educație al părinților, mobilitatea, siguranța personală și a locuirii deveneau pe rînd miezul întrebărilor despre privilegii și dezavantaje și determinau pașii făcuți de participanții la experiment dincoace sau dincolo de linia de start. Cei zece ajung la final în poziții foarte diferite, mulți dintre ei – altminteri similari în aparență – nu se mai pot ține de mînă, iar reprezentarea vizuală a inegalității de șanse dintre ei îi impresionează și emoționează pe toți. Unii se simt datori să-și explice „situația privilegiată“ prin muncă, sacrificii și eforturi personale sau „din tată-n fiu“, alții nu conștientizaseră pînă la experiment cît de neobișnuite le fuseseră piedicile în viață – le luaseră de bune. Majoritatea sînt contrariați, nu se așteptau să simtă ceea ce au simțit sau să realizeze ceea ce au realizat în timpul experimentului.

Înapoi la oile noastre: Cum reușim să surprindem mai bine distanțele care au fost mereu între noi, acelea care explică de ce alegem diferit și cum trăim în consecință? Există o „substanța de contrast“ care să ne poate revela, rapid, cît de diferiți sîntem, ce distanțe a trebuit fiecare să parcurgă sau e condamnat să adîncească?

Am încercat să-mi imaginez the privilege walk la noi, ba chiar să-l aplic – cu adaptări – în diverse contexte. Am constatat o reticență față de o astfel de (auto)verificare. Rezistența era uneori justificată prin respingerea etichetelor – clasate ca irelevante – pe care se construiesc întrebările experimentului („Da’ de ce e musai mai nasol să te naști rom decît român, că știu etnici care o duc mai bine decît mine?!“ sau „Gay-ii o duc bine-mersi acolo în societatea lor. Și n-am nimic cu ei, da’ de exemplu, dacă vrei tu, hetero, să intri în anumite industrii – fashion, artă – ai chiar un dezavantaj“). Iar asta vorbește despre alt sindrom al societății noastre: cînd ne gîndim la avantaje sau privilegii tindem să luăm în calcul doar situația materială a unui om. Sau efectele situației lor materiale (romii fură și dau în cap, asistații sociali fură și ei, indirect, persoanele fără adăpost sînt victimele propriilor alegeri iraționale – ca să citez grosso modo din mentalul nostru median). Calitatea vieții unui om, greutățile întîmpinate în construirea acelui statut OK, contextul alunecării în mizerie sau al marginalizării, prejudecățile cu care se confruntă nu prea contează. „Dacă are valoare, o să reușească!“ Iar despre cei care nu au reușit în viață, cei pe care nu-i vedem sau nu-i conștientizăm pentru că au decis să nu-și manifeste diferența (persoanele LGBT) sau care pur și simplu nu au acces la viața publică (persoanele cu dizabilități, persoanele instituționalizate) nici nu avem cum să știm sau să ne interesăm. Nu credem în șanse egale, credem în life sucks și-ntr-o meritocrație strîmbă care seamănă izbitor cu legea junglei. Într-un fel sau altul, mai asumat sau mai cu perdea, mai investit în cauză sau mai fatalist, spunem cu toții că în România cel mai mare handicap este să te naști sărac și, eventual, la țară. Și asta într-o țară cu peste 40% din populație expusă riscului de sărăcie.

Cu gîndul la poziția de start a unui privilege walk made in RO, mi-am întrebat prieteni și cunoscuți ce-au moștenit mai de valoare ei în familie. I-am rugat să aleagă un obiect, unul singur, cel mai de preț. Mulți au sărit să vorbească despre trăsături de caracter sau de obiceiuri proaste moștenite de la părinți sau bunici, nu despre moștenire materială. Nu se așteptau să vreau să discutăm despre lucruri materiale și cu atît mai puțin despre unele cîștigate la loteria nașterii. Am insistat însă să aflu un obiect pe care l aș putea pune apoi într-o expoziție intitulată, să zicem, „Moștenire de familie“. Am vrut să clintesc un pic privilegiul ăsta de a ne uita „startul“ sau de a crede că el nu contează.

Vreo 60 de răspunsuri mai tîrziu, am realizat cît de diferiți sîntem – chiar în interiorul unui cerc restrîns – și cît de mare poate fi uneori distanța dintre pole-position și pluton. Una e să poți spune că moștenirea cea mai de preț este patefonul bunicii, care a salvat-o pe aceasta de la depresie, sau samovarul de argint, vechi de o sută de ani, refugiat din Basarabia odată cu bunicii tăi, dar să fi moștenit pe lîngă acest obiect și-o casă, livadă, terenuri și-un apartament la oraș. Alta e să rea­lizezi că, în afară de colecția de viniluri care-ți amintește cu drag de copilăria-n care rezistați prin umor, n-ai nimic nici de la bunici și că nici apartamentul părinților nu e vreo moștenire, căci va trebui împărțit la trei frați. Și cu totul altceva este să afli de la un om sărac de la țară că de la părinți n-are decît o poză veche, de la un rom cortorar că cea mai de preț moștenire primită a fost un ciocănel pentru alamă (și meseria furată de la bătrîni) și de la un altul că cel mai important lucru pe care-l lasă copilului este certificatul de naștere, adică dreptul la ajutor social, școală și, poate, altă viață.

Aș mai strînge, însă, răspunsuri înainte de a trage toate concluziile din această primă întrebare despre privilegii și distanțe sociale. Dacă vă încumetați la un privilege ­walk vă las cu trei-patru întrebări-indicații, de încălzire: A trebuit să munciți pentru a vă întreține la studii? Faceți un pas înapoi. V-ați născut la oraș? Un pas înainte! Puteți ajunge la medic oricînd aveți nevoie? Faceți un pas înainte! Dacă vă permiteți să vă cumpărați haine noi sau cina la restaurant oricînd aveți chef, faceți un pas în față! Și-ar mai fi. Și mi aș dori să ajungem cît mai mulți cît mai departe din cele 35 de întrebări. Dar să nu uităm să privim înapoi.

Irina Dobriță este PR într-un ONG și masterand la Studii vizuale și societate.