Am ajuns în Monterey toamna trecută, venind din San Francisco prin Napa. Ziua era însorită și caldă, iar în zona acvariului mișunau turiștii în căutare de suveniruri și de fructe de mare la preț decent – o normalitate cvasi-prozaică de vacanță clasic-americană. Am stat ore bune aici, pînă cînd după-amiaza leneșă de vacanță s-a transformat în seară. Teoretic, eram în scenariul meu ideal de sentiment ușor și plăcut al ființei, pe care le am de obicei lîngă plajă și ocean.

Chiar de cînd am intrat în orașul ăsta am simțit o umbră puternică și o strîngere de inimă care nu avea legătură cu ce era în jur, ci cu un anume serial, generic și coloană sonoră. În Marile minciuni nevinovate, Monterey e un personaj la fel de memorabil ca acelea interpretate de Nicole Kidman, Laura Dern, Reese Witherspoon, Shailene Woodley sau Zoë Kravitz, și mare parte din tensiunea poveștii se bazează pe discrepanța dintre frumusețea fotografică, aproape perfectă a locului și relațiile dintre oameni – în cel mai bun caz complicate sau reci, aproape toate deprimante, fără ieșire, violente. Nu am scăpat de neliniște nici în zilele următoare – peisajele sînt similare pe bucata asta de coastă, între Santa Cruz și Big Sur, așa că am avut tresăriri la fiecare pod care părea cunoscut sau la fiecare val mai puternic.

Efectul direct al serialelor americane este că ne dorim să ajungem în locuri pe care nu le mai putem vedea și/sau simți apoi fără filtru. Washington-ul devine o suită sumbră de umbre și de clădiri luminate, puternic conturate în noapte (House of Cards). Alaska este definită de imaginea unei Riviere deprimante, care nu și-a atins niciodată potențialul, plină de caractere marginale, autentice și amuzante din Northern Exposure. Clădiri iconice din New York capătă conotații noi (cei mai răutăcioși dintre noi ar zice chiar superficiale) în Sex&the City – cum e cazul cu New York Public Library –, un neașteptat spațiu de nuntă mondenă.

Și nu doar serialele fictionale au acest efect – lui Anthony Bourdain îi reușește același lucru fie că este vorba despre No reservations sau Parts Unknown, fiindcă nu e niciodată vorba (doar) despre mîncare în documentarele lui. Așa am descoperit New York-ul vechi, East Village-ul, și deli-urile evreiești aferente, afaceri de familie începute acum mai bine de 100 de ani. Episodul despre Queens m-a convins să stau cîteva nopți în Astoria, ca să pot experimenta la prima mînă o utopie a multor minorități care trăiesc în armonie. Tot el a dat voce unor grupuri mai puțin vizibile –  Los Angeles-ul „chicano“, comunitatea de mexicani crescuți în America și care nu aparțin pe deplin nici uneia dintre cele două culturi, San Francisco povestit de locuitorii de dinainte de invazia IT-iștilor –, tot atîtea lumi pe care te bucuri că le descoperi ca vizitator, fie și ocazional, nu atît al unor spații reale genuine, ci al perspectivelor subiective pe care le apreciezi și împrumuți pentru o după-amiază sau două săptămîni.

Monica Botez lucrează în domeniul relațiilor publice.