Este greu de crezut că monștrii au putut exista vreodată dincolo de ficțiune și limbaj metaforic. Că Europa a fost populată, păzită și bîntuită de creaturi monstruoase care i-au determinat, într-un anumit sens, istoria. Că monstruosul ocupă același spațiu ca și ceea ce i se opune, anume normalul, anodinul, familiarul.

Cîndva, monstrul întruchipa fluiditatea Creației. Ne este greu să înțelegem acest lucru nouă, care am crescut în umbra unui sistem de idei – raționalismul modern – ce presupune existența unor categorii bine demarcate, cu grad zero de porozitate. Pentru moderni, monstrul este o abatere de la normalitate, o patologie și o curiozitate pe care știința și rațiunea le pot explica pe de-a-ntregul. Recunoașterea monstruozității implică excluderea ei. Categoria monstrului și-a pierdut adîncimea în modernitate. Monstrul se zbate între ficțiune și reducționism modern, de tip medical-evoluționist. Monstruosul fascinează, dar rămîne la limita extremă a normalității. Și ocupă în același timp o mare parte din spațiul fictiv. Nu este de mirare că micile și marile ecrane sînt adesea dominate de creaturi monstruoase, supereroi pop și inamici pe măsură, pokémoni, zombie și hibrizi care ne țin cu sufletul la gură, încremeniți între fascinație și groază. Rolul lor, însă, este să ne îngrozească, nu să reprezinte ceva, dincolo de ei înșiși.

Pentru omul premodern, monstrul este mult mai banal, mai prezent, mai „de-al casei”. În epoca premodernă, monstruosul reprezintă un mod de înțelegere a realității, o întruchipare a hibridității unei epoci. Monstrul este în același timp prezent și absent, după colț și pretutindeni, în comunitate, dar și la neamurile îndepărtate. Un cronicar englez din secolul al XIII-lea, pe nume Roger de Crowland, putea scrie, cu cea mai mare seriozitate, că la 1214 în apele Tamisei au fost pescuiți o mulțime de pești cu forme neobișnuite, unii dintre ei fiind „înarmați cu scut și coif, asemenea unor oșteni”. Mai tîrziu, în secolul al XIV-lea, autorul lucrării Le Roman de Perceforest transformă acești pești monstruoși în veritabili luptători, pe care cavalerul Bethides, eroul poveștii, este nevoit să-i ucidă cînd îi vede ieșind din mare pe două picioare.

Orice monstru este un hibrid, o ambiguitate, un spațiu incert în care pulsează energii contradictorii. Situat între lumea naturală și cea supranaturală, monstrul mediază, comunică, dă măsura realității. În Oedipus Rex, Sfinxul, creatură hibridă cu cap de om, trup de leu și aripi de vultur, face trecerea de la ignoranță la cunoaștere și permite accesul la putere. În Odiseea, Ciclopii se situează la antipodul lumii civilizate, urbane, elene, în calitatea lor de reprezentanți ai unei lumi preistorice și rudimentare, diametral opuse așteptărilor oricărui grec.

Corpul monstrului medieval se declină prin încrucișare și disproporționalitate. Creaturile monstruoase ale Evului Mediu nu sînt niciodată decupate dintr-o singură țesătură, ci sînt rezultatul unor compilații. Inorogul, deși foarte iubit de țesătorii din Evului Mediu tîrziu, este o fiară de temut. În veacul al VII-lea, enciclopedistul Isidor de Sevilla descria inorogul ca fiind „o creatură cu patru picioare și cu un corn în frunte. Este foarte puternic și împunge tot ce atacă. Se luptă cu elefanții și îi învinge împungîndu-i în burtă. Atît de puternic este inorogul, încît nu poate fi prins de vînători, decît dacă se folosește un șiretlic: atunci cînd o fecioară iese în calea unui inorog și îi oferă sînul, toată înverșunarea acestuia dispare. Inorogul își lasă capul la sînul ei și astfel poate fi prins”.

Văzut dintr-un alt unghi, monstrul este un hibrid în care se întîlnesc și conviețuiesc mai multe planuri ale ființei – dar cu un preț. Monstrul este, după cum indică și sensul etimonului latinesc, o arătare, un monstrum, un semn de rău augur, o minune. Monstruosul reprezintă un risc, acela de a întîlni obiectul rîvnit în ipostaza lui înfricoșătoare. Poate fi sirena care îi duce la pierzanie pe tovarășii lui Ulise sau, ca să revenim în Evul Mediu, Melusina lui Jean d’Arras, care se dovedește o soție ideală cîtă vreme soțul nu știe că la căderea nopții ea se preschimbă într-o femeie cu trup de șarpe. Dacă dorința se plătește, atunci dihania încasează birul.

Universul medieval, la fel ca și cel antic, este populat de creaturi monstruoase, a căror existență este de cele mai multe ori recunoscută și temută. Există monștri marini, tereștri, aerieni, infernali și mai ales endemici. La capătul fiecărui tărîm cunoscut locuiește o creatură monstruoasă necunoscută, pe care nimeni nu a întîlnit-o, dar despre care circulă vești prin viu grai sau prin lucrările scrise, accesibile unei minorități cultivate. Întorcîndu-se din Orientul Îndepărtat, călătorii europeni medievali precum călugărul franciscan Odoric din Pordenone sau diplomatul Giovanni da Pian del Carpine au lăsat Occidentului jurnalele lor de călătorie, adevărate enciclopedii de creaturi monstruoase situate dincolo de granițele lumii cunoscute. Făpturi antropofage, rase monstruoase, așa numiții Blemmyae (creaturi fără cap, a căror față stă în piept), cinocefalii (oamenii cu cap de cîine), sciapozii care se apără de soare stînd pe spate și făcîndu-și umbră cu singurul picior, uriaș, din dotare.

Pentru omul medieval, monstrul ocupă un spațiu liminal, între două lumi reale, și menține echilibrul dintre acele lumi. În Infernul lui Dante, monstrul, în ciuda caracterului său înfricoșător, este garantul unei lumi abominabile, dar necesare în plan existențial. În al doilea cerc al Iadului, Minos judecă sufletele celor nou-sosiți, încolăcindu-și coada de șarpe în jurul trupului. Hărțile medievale îi avertizează adesea pe cititori că la capătul lumii cunoscute se află dragoni, lei sau alte lighioane: hic sunt dracones.

Creaturile grotești din manuscrisele medievale ne amintesc că universul în care se mișcă omul medieval, acel Lebenswelt husserlian, este un spațiu fermecat, unde fiecare prezență conține în sine o ierarhie de interpretare, fiecare sens fiind ireductibil la un altul, cel literal la cel alegoric, iar cel anagogic la cel tropologic. Chiar și pagina de manuscris este un univers fermecat: textul, simbol al ordinii și civilizației, coexistă alături de inițiale grotești, făpturi care populează marginea paginii, hibrizi și ciudățenii polimorfe care apar și dispar de la o foaie la alta. Ne lipsește codul pentru a înțelege rolul acestor creații pe care spiritul modern le reduce la ideea de bizarerie, fantezie și capriciu artistic. Pentru unele manuscrise, cercetătorii au reușit să elucideze legătura semantică dintre text și imagine. Dar acest demers nu explică pe deplin sensul monstruosului în epoca premodernă. Pagina de manuscris medieval este ea însăși o monstruozitate, atît în sens premodern, cît și în sens modern. Este un hibrid, un mănunchi de potențialități care poate să se transforme oricînd într-o lighioană sau alta. Pentru noi, modernii, coala de manuscris medieval se înfățișează sub aspectul unei fiare incomprehensibile, o creatură multicefală, un inorog care nu se lasă prins cu mijloace moderne precum gen, text, imagine. Textul este el însuși o imagine, iar imaginea conține în ea textualități multiple.

Cititorul modern rămîne uimit în fața paginii de bestiar în care sînt catalogate și descrise făpturi neobișnuite, insolite – insolitae este unul dintre epitetele preferate folosite în aceste lucrări –, precum hidre, satiri, vasiliști, alături de fiare ale pădurii și animale de gospodărie. Un bestiar copiat în Anglia la sfîrșitul veacului al XII-lea plasează grifonul, lighioană mitologică moștenită din antichitate, între leopard și elefant. Fiecare monstruozitate a naturii își explică existența prin recurs la întreaga Creație. În universul medieval, nu este loc pentru hazard. Fiecare creatură are propria sa treaptă pe scala naturae, scara ființei. Noțiunea de normalitate, făurită în Renaștere și rafinată în Epoca Luminilor, nu înseamnă foarte mult pentru omul premodern. În fața grotescului, omul medieval rămîne fascinat. Monstruosul nu este atît o abatere de la normalitate, cît o mărturie a diversității creației și a puterii creative a divinității. Prezența monstruosului de-monstrează că oricît ar încerca omul să reducă universul la cîteva categorii de interpretare, acesta îi scapă mereu, deoarece monștrii, prin definiție, nu pot fi prinși sau îmblînziți. O lecție nu doar pentru omul medieval, ci și pentru cel modern, care a izgonit monstruosul din natură pentru a-l zăvorî în noțiuni strîmte precum cea de fantastic, fals sau fictiv.

Cristian N. Ispir este membru asociat al Centrului de Cercetare în Istorie la Université de Lorraine și asistent universitar la University College London. Autor al blog-ului biblonia.com.