Nu știu ce m-a apucat, dar, brusc, am realizat că fac parte dintr-o generație. Poate faptul că reprezentanții respectivei generații au ajuns la o vîrstă considerabilă, jumătate de secol, sau, mai mult decît eufemistic spus, la mijlocul vieții. Și că s-au trezit, nu chiar peste noapte, generația matură și responsabilă pentru ce se întîmplă în România.

Știu, sună, poate, pompos. Grandomanic. Dar e vorba mai curînd de luciditate și îngrijorare: sîntem o generație care, practic, a trecut de momentul tinereții și se pregătește de panta descendentă. Ce au făcut membrii ei pînă acum, cu ce se pot lăuda la momentul bilanțului?

Sigur, deja îmi răsună în urechi nenumărate obiecții la ce am scris mai sus. Că nu se poate vorbi de o generație. Că oamenii sînt diferiți și nu pot fi adunați cu japca într-o oală comună. Că important e ce a făcut fiecare, și nu toți, așa, la comun.

Toate sînt parțial adevărate. Dar există și trăsături comune ale celor născuți în 1967, ’68, ’69. Dosarul de față încearcă să vadă care sînt acestea. Măcar faptul că am fost foarte mulți și am fost obligați să facem față unei concurențe destul de serioase la toate examenele prin care am trecut e real.

Asta, evident, în perioada comunistă. Căci ne-am petrecut copilăria și adolescența pe vremea lui Ceaușescu. Copilăria în aparent mai deschișii ani ’70 și adolescența în întunecații ani ’80. Cînd a trebuit nu doar să purtăm uniforme și cravate roșii, ci și să dăm examene pentru treapta întîi, treapta a doua, apoi de admitere la facultate pe puține locuri. A trebuit să facem armata – nu doar băieții, ci chiar și fetele, în facultate –, precum și diverse „munci patriotice“. Pe tot acest fundal, am învățat să fim duplicitari, să spunem ce trebuie la școală și, de fapt, să ne bucurăm de ceea ce adolescenților din Occident li se părea normal, iar la noi venea greu și la mîna a doua: blugi, filme, cărți (chiar dacă trase la xerox), muzici destul de la zi…

După care, cînd să ne terminăm și noi facultatea, a venit revoluția. Revoluția am făcut-o noi, generația noastră, în mare parte. Unii mai mult, alții mai puțin. Unii au murit, dovadă un întreg cimitir. Am încercat, apoi, să schimbăm mentalități și ideologii în Piața Universității, în care ne-am petrecut cîteva luni din următorul an și despre care știm cum s-a terminat.

Apoi am pornit, unii aici și alții aiurea, să construim cîte ceva. Fiecare în domeniul lui. Unii mai bine, alții mai prost. Am cam luat totul de la început și mie, uneia, cel puțin, mi se pare că a fost chiar pasionant, palpitant. Am fost, în felul nostru, deschizători de drumuri și cosmogoni.

Desigur, ce și cît am reușit nu a depins numai de noi. Dar a depins în destulă măsură. Poate că formarea noastră în vremea ceaușistă nu a rămas fără efect și ne-a afectat, printre altele, atitudinea civică. Întrebarea care se pune, aproape de la sine (și pe care o pune și Dosarul de față) este: „Ce putem face acum ca să îndreptăm lucrurile și să le aducem pe un făgaș decent și funcțional?“ Eu, una, am fost și rămîn optimistă. 

Ilustrație de Ion BARBU