Cît de asemănătoare sau diferite sînt sufrageria-ca-dormitor, închiderea balconului cu geam termopan sau desfiinţarea unui perete portant din interior de dragul unei bucătării „americane“? Cînd au început locatarii să îşi ia libertăţi tot mai mari cu privire la modificările spaţiale ale apartamentelor proprii? Mult mai devreme decît ne închipuim şi cu mai multă îndreptăţire.

Dacă privim apartamentul ca întrupare a ideii de intimitate – în continuitatea sa de-a lungul perioadei postbelice – şi punem între paranteze ocaziile de îngrădire a acestei intimităţi (care fac parte din altă discuţie), logica modificărilor petrecute în ultimii douăzeci de ani devine vizibilă. Ocazia pentru o parte din aceste modificări a fost confluenţa dintre aplicarea laxă a legilor privind construcţiile în ultimele două decenii şi ideea împămîntenită că proprietarul poate dispune absolut de apartamentul propriu, fără a trebui să dea seamă vecinilor sau autorităţilor. 

Modificările apartamentelor nu sînt, însă, tipologic, neaşteptate. Parte din ele au fost întrevăzute ca eventuale soluţii la nevoia de creştere a suprafeţei de locuit chiar de către arhitecţii înşişi: mansardarea blocurilor (de altfel, mansarda însăşi este o modalitate de acoperire născută din nevoia de a locui podurile imobilelor franceze de secol XVII), extinderea parterului în spaţiul comun (eventual cu apariţia unei intrări individuale), dublarea faţadei în exterior (ceea ce la limită este denumirea coerentă a unei operaţiuni unitare de închidere a balcoanelor). Alături de acestea, flexibilitatea compartimentărilor interioare a făcut şi ea parte din aşteptările şi, ocazional, din preocupările arhitecţilor. Ceea ce e surprinzător, deseori deranjant şi uneori de-a dreptul ilegal este felul în care s-au petrecut aceste modificări – într-o zonă gri a raportului cu legea, de cele mai multe ori fără apel la un arhitect şi sub presiunea unui gust comun de cele mai multe ori needucat. 

Ceea ce merită observat este că modificările vin să împlinească o serie de nevoi reale şi legitime – de la individualizarea spaţiului de locuit, pînă la adaptarea la dinamica grupului familial –, şi ele în sine nu sînt condamnabile. Problematică este lipsa interesului în soluţionarea acestor nevoi la nivelul comunităţii restrînse (asociaţia de locatari, de pildă) şi într-un cadru profesional care să asigure viabilitatea soluţiilor. 

Însă originea acestui mod de soluţionare à la Vestul Sălbatic este, probabil, comună cu practica locuirii „la bloc“ şi cu mutaţia ideologică responsabilă de generalizarea acestui mod de locuire la noi. Locuirea dezvoltată pe înălţime a avut o istorie prea scurtă înainte de instaurarea regimului comunist pentru a se impune ca soluţie firească de locuire urbană, aşa cum s-a întîmplat în alte culturi. Astfel încît exerciţiul de a proiecta locuinţe plurifamiliale şi acela de a le locui s-au petrecut împreună cu inevitabila anonimizare a relaţiei dintre arhitect şi beneficiar. Pe de o parte, arhitecţii s-au văzut condiţionaţi să proiecteze aproape exclusiv locuinţe-tip în institutele de proiectări, iar pe de altă parte, industrializarea abruptă punea sub presiune rezolvarea cazării numărului mare de muncitori strămutaţi la oraş. Falia între cele două entităţi este serioasă: pe de o parte arhitecţii rezolvă, în primă instanţă după reţete sovietice (deja experimentate), nevoile minime de confort ale unor locuitori anonimi, în timp ce locuitorii trebuie să se adapteze unui mod de locuire radical diferit de cel tradiţional.

O primă ocazie pentru un reality check din partea arhitecţilor vine abia în 1967, odată cu publicarea unei „Anchete privind condiţiile de folosire a locuinţei urbane“ (sociolog Max Lupan) în revista Arhitectura, nr. 3/1967. Reabilitarea sociologiei între domeniile umaniste a făcut posibilă funcţionarea unui laborator sociologic pe lîngă Institutul de Proiectare a Construcţiilor Tip (IPCT), care în 1966 realizează studiul de utilizare a spaţiilor locuinţelor date în folosinţă începînd cu 1963.  Rezultatele surprinzătoare arată că practic nici un spaţiu nu era utilizat exclusiv cu destinaţia pentru care fusese proiectat: bucătăria era utilizată şi pentru luarea mesei, deşi în sufragerie exista un loc destinat pentru masa întregii familii; unul din dormitoare era deseori utilizat pentru activităţi de zi, cum ar fi jocul sau lecţiile copiilor, dar şi mică producţie artizanală – cusut, tricotat; camera de zi devenea dormitor pentru două persoane; balcoanele erau spaţii de depozitare a conservelor pentru iarnă. Impresia este aceea a unor permutări năstruşnice, menite să inducă proiectantul în eroare, atunci cînd încearcă să repartizeze raţional spaţiile în cadrul apartamentului. În realitate însă este vorba de luarea în posesie a spaţiului şi de exploatarea unei flexibilităţi inerente a acestuia, pentru a răspunde nevoilor de locuire.        

Efectul pe termen scurt al acestei anchete a fost, între altele, o reevaluare a posibilităţilor de compartimentare a apartamentelor, însă pe termen lung ea punctează un moment de schimbare în gîndirea locuinţei-tip, către flexibilizarea criteriilor care o conformează (de la numărul de tipuri familiale care creşte de la 4 la 9 şi pînă la creşterea numărului de clase de confort).

Aşadar, modificările spaţiale de o mai mică sau mai mare amploare (aici considerînd atît efectele, cît şi vizibilitatea lor) nu sînt un fenomen al ultimilor 20 de ani, ele sînt congenere cu practica locuirii „la bloc“. Ceea ce însă ar fi interesant de investigat, după o inventariere tipologică a acestor modificări, ar fi găsirea unui numitor comun în aplicarea modificărilor spaţiale care să asigure coerenţa imaginii urbane şi, pînă la urmă, siguranţa locuirii.

Miruna Stroe este asistent la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti şi are o lucrare de cercetare pentru doctorat intitulată Aspecte comparate ale arhitecturii locuirii în fostele ţări comuniste.