Ce e modestia și de cîte feluri este ea? Nu am un răspuns, dar măcar pot încerca să găsesc unul, pentru că despre modestie și bunătate pot vorbi eu, adică la asta zic că mă pricep cît de cît.

Modestia (pentru mine) e, în primul rînd, atunci cînd faci fapte bune și nu faci din asta mare tam-tam. Donezi ceva, fie că sînt bani, fie că sînt lucruri noi, fie că faci voluntariat (da, da, donezi energie, timp, valoare), dar nu vrei să știe nimeni. Pentru că tu nu faci asta pentru a te da mare. Pentru că faci asta, de fapt, pentru tine. Cînd te gîndești că faci pentru altcineva, deja nu se mai cheamă că donezi ceva, nici măcar valoarea, timpul și energia ta.

Modestia este, însă, și atunci cînd faci fapte bune și ții să se afle, pentru că știi cît de mare e puterea exemplului. Pentru că noi nu putem funcționa altfel. Noi, ca popor, nu știu de alții. Știu doar că eu, de exemplu, fac parte din categoria asta de multe ori, dar nu neapărat, mă regăsesc și în prima categorie. Eu cînd fac o faptă bună, deși nu de fiecare dată o spun în gura mare, o fac pentru simplul motiv că pentru mine a devenit deja un stil de viață. Adică a face o faptă bună, pentru mine, nu e nimic extraordinar, pe cuvînt vă zic. Dar cînd o zic în gura mare, pe rețelele sociale, o zic în speranța că poate îi molipsesc și pe alții. Și să știți că merge. Pentru că mereu am un feedback pozitiv și asta mă face să merg mai departe.

De exemplu, îmi scrie un amic acum vreo două săptămîni: Băi, Hurdubaio, tu mă faci să-mi stea mîncarea-n gît de vinovăție cînd văd ce tot postezi, că eu nu sînt în stare să fac nimic. O să mai comand un prînz și-l dau de pomană. Și o să încerc să îmi amintesc să mai fac asta. Deși o să ai tu grijă să ne mai dai cu capul de pereți, n-am nici un dubiu.

Da, nu sînt mereu un om modest și de multe ori dau pe toată lumea cu capul de pereții de pe FB. Păi, să vă spun și de ce. De exemplu, la „Copacul cu fapte bune“, acțiunea umanitară ce se întîmplă de trei-patru ori pe an, cînd se strîng alimente, produse de igienă, rechizite, jucării etc., pentru copiii nevoiași în special, dar și pentru oamenii fără adăpost, am de fiecare dată surprize negative, cum ar fi saci de haine purtate, murdare, rupte, deși eu strig de fiecare dată că nu mai strîngem haine purtate. De ce? Din prea multă modestie, cu ghilimelele de rigoare. A mea, fiindcă mă apucă toate spumele din univers și uit de modestie, așa că îi cert pe oamenii fără bun-simț și îi cert fără nici un pic de jenă. Și atunci apar reacțiile: vai, dar după ce că omul face o faptă bună, îl mai și dai cu capul de pereți? Măi, oameni buni, a debarasa dulapul de haine pe care nu le mai purtați nu e nici o faptă bună, credeți-mă pe cuvînt. Fapta bună e atunci cînd scoți bani din portofel, bani munciți de tine, pe care îi sacrifici pentru cei care sînt mai puțini norocoși decît tine. Asta e fapta bună. Restul e minciună. Ne mințim noi pe noi și atît.

Recent am demarat o campanie pentru „Ana și copiii“, un ONG care are grijă de peste 150 de copii zi de zi, în centrele sale sociale. Adică ei vin zilnic la centru, mănîncă, își fac temele, fac tot felul de alte activități, merg în tabere, la teatru, învață tot felul de lucruri. Campania a constat într-un apel către oamenii de bine care să doneze, timp de un an, cîte 200 de lei pentru un copil. Suma nu e mare, pentru că nu poți avea grijă de un copil cu 200 de lei, dar adunată la un loc înseamnă hrana zilnică pentru toți, la un loc. Vă spun drept, mie mi-a fost teamă că n-o să aibă succes. Așa că am început cu un pilot. Am stat de vorbă cu 50 de copii în primă fază, le-am scris poveștile, apoi cu tot cu fotografii le-am urcat pe site și am făcut apelul. În nici cinci ore, s-au înscris 50 de oameni buni care au înțeles scopul campaniei și în alte cinci zile aveam lista completă pentru toți copiii. Știți unde este modestia aici? În faptul că 90% din oameni mi-au cerut să nu le scriu numele pe site sau m-au rugat să le scriu doar prenumele. Modestie supremă aș putea spune că e. Ceilalți mi-au explicat că vor să le fie expuse numele tocmai pentru a-i determina și pe alții din jurul lor să le urmeze exemplul. Și să știți că a funcționat în unele cazuri, primeam mail-uri de la oameni care îmi spuneau că au auzit de campanie de la frați, prieteni etc., care au luat în „adopție“ un copil și că vor și ei.

Pe la „Copacul cu fapte bune“ trec, de fiecare dată, sute, ba chiar, uneori, și mii de oameni. Pe 99% din ei nici măcar nu îi cunosc, nu le știu numele, pe unii nici nu apuc să îi văd. Oamenii vin încărcați de donații, le lasă cuminți și apoi pleacă. Unii își fac fotografii pe care le postează pe rețelele de socializare și vă zic din nou: nu e o dovadă de „nemodestie“. E o dovadă că, uite, se poate, hai că poți și tu. E o dovadă că ușor-ușor ieșim din starea aia de amorțeală în care ne-am afundat cu toții de prea multă vreme ori dintotdeauna, nici nu mai știu ce să cred. Din cauza comunismului, din cauza educației, nici măcar nu mai contează din cauza cui. Important e că atunci cînd cineva vede pe altcineva că face o faptă bună există mari șanse să facă și el. Important e că, odată ce încearcă să facă o faptă bună, o va face și a doua oară. Pentru că bunătatea se înmulțește, am să spun asta cît oi trăi.

Modestia și bunătatea fac casă bună, dar uneori e bine să fim mai puțin modești. Pentru că modestia e ascunsă, e timidă, e… modestă și crede că nu e bine să fie expusă. Greșit, modestia moderată are și ea rolul ei. Pentru că modestia moderată se înmulțește, o spun acum pentru prima dată, dacă tot am avut ocazia de a o analiza. 

Cristina Hurdubaia este jurnalistă, fondatoare a acțiunii sociale „Copacul cu fapte bune“.

Foto: Dorel Gnatiuc