…şi dacă Punguţa cu doi bani  nu era doar o poveste? 

Pentru Vechiul Regim, cel al monarhiei franceze, teatrul era deja o problemă de stat, strict reglementată, „liberat“ de Revoluţia Franceză în 1791, revenit sub ochiul părintesc al autorităţilor imperiale (Napoleon semnează în 1812, pe malurile îngheţate ale Moscovei, decretul privind funcţionarea Comediei franceze, valabil şi astăzi), teatrul francez a rămas multă vreme o întreprindere privată, adică finanţat de propriile reţete sau de generoşi mecena. Este definiţia cea mai simplă a teatrului privat, prin modul său de finanţare. Dar nu ne putem opri la aceste consideraţii economice, teatrul privat, fără să poată fi redus la un teatru strict comercial sau frivol, s-a situat întotdeauna între teatrul de divertisment şi teatrul de avangardă, fiind terenul pe care s-au născut şi dezvoltat, de altfel, primele Teatre de Artă. Noţiunea de teatru subvenţionat a apărut şi în Franţa tot după Al Doilea Război Mondial, la Eliberare, dar, spre deosebire de acelaşi fenomen din România, nu s-a procedat prin naţionalizarea teatrelor şi transformarea artiştilor în funcţionari de stat, ceea ce le-a dat, e drept, o stabilitate în schimbul unui control total. 

„Un teatru de elită pentru toţi.“ Crearea unui sistem teatral subvenţionat de stat în Franţa s-a făcut treptat, ţinînd cont de forţele artistice pe care s-a sprijinit, şi este legată de fenomenul „descentralizării“. În 1946, Jeanne Laurent, directoare adjunctă la Direcţia Artelor şi Literelor, iniţiază prima politică de stat menită să deplaseze creaţia artistică din Paris spre provincii şi să dinamizeze creaţia artistică. Acţiunea de descentralizare se sprijină pe reţeaua de educaţie populară, dar mai ales pe regizori şi companii itinerante care împînziseră deja teritoriul francez. Sînt astfel create primele două Centre dramatice naţionale (CDN), în jurul unor trupe permanente, la Colmar, în Alsacia, în 1946, şi la Comedia de Saint-Étienne, în 1947. Urmează alte noi CDN la Rennes, Toulouse, Aix-en-Provence. Jean Vilar se instalează la Théâtre National Populaire la Lyon şi creează Festivalul de la Avignon în 1948. Statul păstrează controlul financiar şi implantarea noilor centre. Jean Vilar lansează ideea de teatru ca serviciu public, la care peste ani Antoine Vitez, în fruntea Teatrului Naţional de la Chaillot, va răspunde cu formula „un teatru de elită pentru toţi“. André Malraux, ministrul Culturii în timpul lui De Gaulle, continuă această politică şi marchează un alt moment important, creaţia primelor Case de Cultură – inaugurînd în 1961 la Maison de la Culture de Havre –, urmate de cele de la Caen, Grenoble, Dijon, Marseille şi regiunea pariziană. Mişcările din 1968 nu vor cruţa teatrul descentralizat. Protestatarii îi reproşează că promovează o cultură oficială şi elitistă, în vreme ce guvernul gaulliste îl consideră ca un cuib de provocatori. După acest moment de cumpănă, sectorul subvenţionat este consolidat prin măsuri succesive: în 1972, Jean Duhamel creează Centrele de acţiune culturală (cac), Jack Lang adaugă Centrele de dezvoltare culturală. Descentralizarea, care a creat un sistem teatral subvenţionat de stat, cuprinde astăzi o reţea de patru Teatre Naţionale pariziene (Comedia Franceză, Chaillot, Odeon şi La Colline) şi unul la Strasbourg, 32 de Centre dramatice naţionale CDN, 68 de Scene naţionale şi 7 Centre dramatice regionale. 

Cît se cîştigă la Comedie. Cît despre Comedia Franceză, singurul teatru cu o trupă permanentă, alături de cel din Strasbourg, este un teatru cu un regim special, destul de complex, o trupă compusă din 400 de salariaţi bugetari – dintre care 37 de actori societari şi  24 de actori „pensionari“ (pensionarii sînt tineri actori admişi la Comedia Franceză, care după un an de prezenţă pot deveni, în urma unui concurs, „societari“). Acest sistem oferă un salariu mediu brut de 2200 de euro pe lună pentru administraţie şi tehnică, 4000 de euro pentru „pensionari“ şi 7200 – pentru societari, la care se adaugă sume fixe pentru serile de spectacol şi procentaje la beneficiile teatrului. Salariile actorilor sînt importante, dar nu se pot compara cu sumele încasate pentru un film sau alte colaborări pe scene private. Teatrul francez mai are o particularitate: statutul de „intermittent du spectacle“, denumire pentru toţi cei ce lucrează în domeniul spectacolului vivant sau cinematografic, şi care presupune o activitate intermitentă, adică alternînd perioade de şomaj şi de lucru. Statutul a fost creat încă din 1936, consolidat în 1969, scuturat de o grevă importantă, în 2003, ce a dus din nou la suspendarea Festivalului de la Avignon! Există astăzi în Franţa peste 100.000 de „intermitenţi“, care pot să încaseze drepturi de şomaj după trei luni de lucru, sau 507 ore, vreme de opt luni... după care o pot lua de la capăt. The show must go on... şi într-adevăr continuă, într-o vreme cînd subvenţiile de stat, minister, regiuni sau municipalităţi se reduc ca o piele de sagri... în ţara lui Balzac şi pe aiurea... 

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de recherche sur l’intermédialité et les arts du spectacle, CNRS, Paris.