Dincolo de lamentaţii şi de imprecaţii, impactul pe care noile medii de comunicare îl au asupra manierei în care se modelează conştiinţa individuală în postmodernitate nu poate fi subestimat. Celor care au cunoscut, înainte de fascinaţia comunicării online, doar farmecul epistolelor şi al cărţilor de hîrtie, această mîndră lume nouă le poate apărea ca un amestec bizar de baroc şi kitsch. Freamătul este mai important decît tihna, iar atenţia este abandonată în favoarea rapidităţii cu care este ingurgitată informaţia.

Mi se pare, în aceste clipe, mai mult ca oricînd, că asumarea experienţelor istorice trecute este crucială şi decisivă în procesul de articulare al răspunsului la provocarea pe care o ipostaziază, cultural, această modernitate accelerată. Nu sîntem primii care să aibă sentimentul unei ieşiri a istoriei din ţîţîni, sub presiunea unor schimbări spectaculoase. Bunicilor noştri, atît cît ne putem imagina şi putem recupera din textele contemporane lor, trecerea de la un Vechi Regat tihnit la proteica Românie interbelică a jazz-ului le va fi apărut ca un seism mentalitar. După cum, mult mai aproape de noi, emergenţa unei culturi rock şi contestatare a fost întîmpinată, eufemistic vorbind, cu destulă reţinere de cei mai în vîrstă: reascultate astăzi, cîteva dintre cîntecele Phoenix-ului vorbesc despre această necesitate de depăşire a blocajului dintre generaţii.

Aşadar, odată ce am stabilit că mica noastră lume nu este prima care să fi experimentat o traumă identitară, atingerea echilibrului este un obiectiv care nu mai are nimic utopic. Diferenţa este dată de modul în care gestionăm capacitatea de a opta între diferite produse culturale: prin telecomandă sau mouse, navigarea între registre intelectuale aflate în tensiune ireconciliabilă este realizabilă şi conţine o doză de raportare ludică. Prizonieri ai unui univers care mizează pe comercial şi atractivitatea cool, sîntem obligaţi să identificăm nişa pe care o vom ocupa, la nivelul imaginarului cultural. Distincţia dintre cultura înaltă şi cea populară, altădată uşor de trasat, lasă locul unei multitudini de fracturi şi clivaje intelectuale. Alegerea presupune plasarea într-un teritoriu ale cărui reguli sînt decelabile fără dificultate, stilistic şi antropologic.

O singurătate a alergătorului de cursă lungă – detaşarea de modelele pe care televiziunea le impune este posibilă, cu condiţia ca persoana care alege să savureze gustul situării în contra curentului şi să se aşeze, confortabil, în pielea aceluia care aparţine unei minorităţi intelectuale. Cultura înaltă – sau ceea ce unii critici culturali par să desemneze sub această etichetă conceptuală – nu are nimic din aerul vetust asociabil la prima vedere cu ea: urmărind, în urmă cu ceva vreme, un miraculos documentar BBC dedicat operei italiene, am retrăit o bucurie care nu este în nici un fel scorţoasă şi snoabă. Atunci cînd actorul englez Stephen Fry (cunoscut iniţiaţilor în arcanele seriei Black Adder) porneşte în căutarea unui Wagner personal, travaliul exegetic este dublat de accesibilitatea superioară a produsului cultural ce educă fără a plictisi. Dacă există o lecţie în aceste două exemple britanice, ea ar putea fi rezumabilă fără dificultate în nevoia de a retraduce, pentru gustul celor de astăzi, gramatica şi vocabularul culturii occidentale de la care ne revendicăm, în calitate de europeni.

Această pedagogie superioară este punctul de plecare în efortul de a duce mai departe o linie care riscă să fie întreruptă de asaltul mediocrităţii mediatice şi al vulgarităţii. Oamenii-carte ai lui Ray Bradbury se confruntă, astăzi, cu noii pompieri care ard volume în numele vandabilităţii, al ratingului sau al ideologiei. Celebrarea prostului gust, în numele falsei democraţii mediatice, evacuează din dezbaterea publică de la noi temele în jurul cărora se pot organiza polemicile robuste şi fecunde. Familiaritatea cu agresivitatea verbală, canonizarea manelistului ca emblemă de succes social, ostilitatea faţă de artă şi obstinaţia cu care este torturată limba română sînt simptomele unei patologii pe care nu o mai putem socoti ca fiind nesemnificativă. 

Lamentaţiile în marginea extinderii modernităţii împing în plan secund realitatea responsabilităţii individuale şi comunitare. Tehnica nu este, în sine, cauza expansiunii răului cultural din jurul nostru: accesibilitatea informaţiei, posibilitatea de a interoga nivele de cunoaştere fără precedent în trecut sînt proba faptului că doar liberul arbitru uman poate converti în instrument de perfecţionare uneltele pe care contemporaneitatea ni le oferă. Solidaritatea ţesută în jurul ideilor poate fi barajul care să oprească avansul acestei formule întemeiate pe sinteza de populism şi cinism mediatic. Cartea, muzica, tablourile, filmele sînt cărămizile pe care se fondează arhitectura unei existenţe umane care nu se rezumă la dimensiunea ei biologică. Asemeni oamenilor-carte ai lui Bradbury, avem nevoie de curajul solitudinii şi al solidarităţii. Negocierea unei relaţii echilibrate cu istoria în accelerare este posibilă prin însumarea firescului pe care fiecare gest individual îl conţine. Agresivitatea mediatică poate avea drept antidot încrederea în durata lungă şi în supravieţuirea spiritului.

Ioan Stanomir este scriitor şi profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Teodoreanu reloaded (în colaborare cu Angelo Mitchievici), Editura ART, 2011.