„Plictiseala – stare sufletească apăsătoare, uşoară depresiune morală provocată de singurătate, de lipsa de ocupaţie sau de o ocupaţie neatrăgătoare, de monotonie; gol sufletesc, urît, plictis.“ (DEX)

Plictisiţi de rutină, plictisiţi de singurătate, plictisiţi de nepăsare, plictisiţi de lecţii, plictisiţi de viaţă, plictisiţi de moarte...

De mai multe feluri şi de mai multe intensităţi, pasageră sau recurentă, blîndă ori enervantă, apatică sau agitată, plictiseala îmi apare acum drept un subiect la fel de universal precum dragostea şi teama, precum vinul şi bucatele, precum... 

De unde vine? Unde dispare? Cum să ne ferim de ea? Inutil. Este o stare a sufletului pe care mulţi am trăit-o. În modul nostru personal, paroxistic sau lîncezit, acceptînd-o sau, din contră, respingînd-o. Fiecare am putea-o descrie în fel şi chip, iar limba română ne pune la dispoziţie o sumedenie de sinonime spre a o denumi (urît, anosteală, lehamite, zălăzeală, sastisire, stenahorie). Dar ceea ce mi se pare interesant nu este nici taxonomia, nici profilaxia plictiselii, ci, mai degrabă, un anume fel de plictiseală pe care îl percep ca devenind un mod de viaţă periculos.

Esenţa sa este cuprinsă/surprinsă în expresiile „mor de plictiseală“ şi „sînt plictisit de moarte“. Două variante ale aceleiaşi sintagme, care spun ceva despre miezul stării de plictiseală. Şi o spun într-un mod mai sugestiv decît ar face-o o seacă definiţie de dicţionar, dar şi într-un mod mai simplu, mai percutant decît formulările de tip aforistic. Deşi aparent metaforice, aceste două expresii banale şi modeste, ce aparţin limbajului comun, trimit în modul cel mai direct cu putinţă, fără zorzoane şi fără ocolişuri, la asocierea dintre plictiseală şi moarte. Iar aici nu-i loc pentru metaforă. Plictiseala este o stare de moarte a sufletului (fie ea şi tranzitorie, dar nu mai puţin moarte). Ne aflăm într-o stare de a fi fără rost. Băltim. Nu găsim nimic de făcut. Şi nu pentru că dintr-odată tot ceea ce am putea face a dispărut în mod miraculos din jurul nostru. Nicidecum. Pur şi simplu, nimic nu ne mai trezeşte interesul. Nimic din mediu nu mai este suficient de luminos/valoros pentru a ne atrage. Formele îşi pierd contururile, obiectele – culorile, privim în jur şi percepem doar un fond în care totu-i tot şi în consecinţă Nimicul domneşte. Şi astfel nu mai găsim nimic de făcut. În termeni tehnici avem de-a face cu o dez-învestire a lumii exterioare, cu o retragere în propria interioritate, şi ea vidată de sens şi conţinut. Pe bună dreptate afirmăm atunci: „sînt mort de plictiseală“.

Principala cauză a morţii prin plictiseală este, din punctul meu de vedere, un blocaj al creativităţii individului. Şi nu mă refer aici la marea creativitate care dă naştere operelor de artă nepieritoare. Ci la acea creativitate vitală cu care toţi sîntem înzestraţi în mod natural şi pe care, într-un mod mai puţin natural, o pierdem treptat pe traseul către a deveni oameni mari, adulţi. Adulţi plicticoşi, uneori. Este vorba despre acea creativitate spontană care îl împinge pe copil să descopere că poate face absolut orice cu o jucărie, mai puţin s-o folosească conform indicaţiilor producătorului. Şi putem fi uimiţi de cîte întrebuinţări poate avea o roată sau un creion sau un căpăcel... Astfel, universul devine inepuizabil iar copilul – un creator perpetuu. El nu se plictiseşte pentru că trece de la o activitate la alta în mod fluid, păstrîndu-şi curiozitatea nealterată. Această formă a creativităţii se pierde odată cu înaintarea în vîrstă şi, în cazurile fericite, o păstrăm vie într-un singur domeniu al vieţii noastre. De exemplu, atunci cînd gătim. Ori cînd scriem. Iar, în rest, funcţionăm în mod automat, organizat, eficient. Şi limitat.

Dizolvarea treptată a acestui mod de a fi creativ în viaţă este însoţită şi de dobîndirea unui soi de pasivitate în care individul aşteaptă ca ceva din exteriorul său să fie suficient de atrăgător pentru a-l scoate pe el din starea de lîncezeală în care se află. Şi se aşteaptă ca în permanenţă să găsească în exterior cîte ceva nou. „Spune-mi ceva ce nu ştiu“ ar putea fi sloganul în acest caz. Pierderea energiei creative şi instalarea moţăielii placide sînt perfect corelate. Cea de-a doua apare pe terenul lăsat liber de cea dintîi. Iar ambele conduc către plictiseala de moarte – un spaţiu în care nimic nu se (prea) mai mişcă, fiindcă a dispărut cel care creează. Individul s-a transformat pe nesimţite într-o persoană care aşteaptă să-i vină de-a gata lucruri/idei din afară.

A fi plictisit de moarte echivalează, aşadar, cu lipsa îndrăznelii şi a curajului de a încerca combinaţii noi fără teamă (de eşec). Echivalează cu pierderea curiozităţii şi a poftei de viaţă. Şi, nu în ultimul rînd, înseamnă abdicarea de la a fi implicaţi în viaţă. Şi cînd spun „implicat“, chiar mă refer la a pune pasiune în ceea ce facem. Vorba unei studente: „şi atunci cînd ne plictisim, ne putem plictisi cu pasiune“. Apoi găsim altceva de făcut. 

Miruna Ţecheră este psihoterapeut şi lucrează în practica privată.

Foto: V. Eftenie