Tămădăuanul lui Alexandru Odobescu este și astăzi, pentru mulți, un locuitor la fel de misterios în sonoritate concavă precum klingonianul imaginat la un veac distanță în serialul Star Trek. Pe moşia de la Tămădău-Călăreți a polcovnicului Ioan Odobescu apare personajul vînătorului de dropii din Bărăganul Mostiştei, evocat în „Arcadia“ Falsului tratat de vînătoare. Sînt „neam de neamul lor rătăcitori şi pitulați în căruțe acoperite cu covergi de rogojină; […] dau roată ore, zile şi luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi, cărora ei le zic mitropoliți“. Prin 1938, frazarea aulică din evocarea cîmpiei vălurite de eruditul narcoman Odobescu se molcomeşte în minunatele descrieri geografice ale profesorului Ion Simionescu.

La mijlocul rutei Bucureşti-Călăraşi, bazinul Mostiştei, cu puțin peste 90 de kilometri lungime, se orientează, uşor oblic, spre sud-est. Porneşte leneş şi firav din șesul Snagovului spre Dunăre. Între stătător şi colector de pîrîiaşe, destinul cursului de apă apare curios şi pitoresc. În trecut, înclinarea de doar 1% a curgerii îl făcea o salbă de iezere, devenite smîrcuri în vipia verii. Dar după proiectul faraonico-ceauşist de pompare a apei Dunării, în amonte, pe gurile Mostiştei, s-au obținut acumulări spectaculoase pentru sistemul de irigații, utopic şi abandonat, la care visase şi Saligny. Prețul a fost inundarea, pînă prin 1987, a mai multor vetre de vechi localități de pe „Drumul peştelui“, care lega Braşovul de vadul Mănăstirea – cu biserica remarcabilă a lui Matei Basarab –, înspre Balcani-Stambul. Cu prim ctitor boierul arbănaş Pepano, Schitul Codreni, aşezămînt zidit în 1678 pe trei niveluri cu incintă – cel mai important monument al Cîmpiei Mostiştei –, a fost scufundat la zece metri sub lacul extins Săruleşti. După 2011, iazul a fost umplut cu sturioni. Cu peste 100 de ochiuri de lac, Mostiştea a devenit cel mai accesibil paradis al pescarilor bucureşteni. Zona a fost declarată, din 2007, sit avifaunistic şi piscicol european din categoria „Natura 2000“, reprezentativ pentru bioregiunea de stepă de pe culoarul marilor migrații de păsări, Via Pontica.

Iată cîteva cuvinte-cheie (şi tari aromoase) pentru a-i fixa geografia: loess, crov şi suhovei. Purtat de vînturi, praful de eroziune glaciară s-a sedimentat în cîmpie pînă la șase metri adîncime. Lut friabil şi relativ spongios, loessul trans-piră carbonatul de calciu (ruda stalactitelor) în uimitoarele formațiuni numite „coconii de Mostiştea“, cvasifigurine globular-cretoase presărate pe toată dantela malurilor de lacuri meandrice. Surpriza apneică este faleza vertiginoasă de loess, de aproape douăzeci de metri înălțime, a lacului de acumulare final al Mostiştei, cu „plaja“ de coconi albi. Tocmai acolo, la Sultana-Malu Roşu, s-a relevat prin surpare, începînd cu anii 1920, un important sit arheologic. Vasul cu îndrăgostiți (găsit în 1975) a fost starul plasticii antropomorfe din strat de cultură Gumelnița – aşadar, sînt 6.000 de ani de locuire pe Mostiştea. Şi astăzi există acolo un şantier spectaculos (cu program european Erasmus) pentru necropola neolitică, cea cu schelete intacte, găsite an de an, cu podoabe din scoici mediteraneene.

Văiugi alungite sau circulare, terasate în substrat de loess datorită izvoarelor freatice, crovurile fac spectacolul ondulant, neaşteptat al bazinului Mostiştei. Coline, văi, maluri şerpuitoare, uneori înalte, apropie toposurile din „filosofia Bărăganului“ a reeditatului Vasile Băncilă de ondularea „spațiului mioritic“ blagian. Adică derealizează cîmpia valahă ca vastitate hipnotic plată: o modelează pe Mostiştea frămîntată de ape, lut şi vînt. Cel cald, şuierînd prin foile de porumb uscat, se cheamă suhovei.

Pe 14 iulie 1947, sub acest vînt al secetei, Tămădăul intră în istoria luptelor politice şi a totalitarismului. Capturarea prin trădare a grupului condus de Ion Mihalache, în intenția de a salva conducerea PNŢ, fugind cu un avion în Occident, s-a soldat cu „înscenarea de la Tămădău“. A urmat un proces-spectacol bolşevic în care liderii național-țărănişti au fost condamnați la închisori crunte, iar partidul, desființat peste cîteva luni, în noiembrie.

Imediat după Fundulea, pe şoseaua dreaptă, ca o pistă de avion, de la ieşirea Tămădăului, se văd astăzi uriaşe antene de emisie şi un parc de tancuri petroliere. Pe lîngă ele, şoproanele sezoniere cu movile de pepeni de pe vechiul drum care duce la mare, precum şi noile ferme de sparanghel pentru export. Un fel de Mitropolie ecumenică…

Aurelia Mocanu, doctor în arte vizuale, este critic de artă și jurnalist.

Credit foto: Mădălin Sofronie; sursa: adevarul.ro