M-am născut în București, dintr-un tată bucureștean get-beget, de trei generații, și dintr-o mamă ardeleancă, născută la Cluj, însă cu părinții olteni de pe lîngă Slatina care se strămutaseră în Ardeal după război, așa că spre finalul vieții vorbeau între ei împletind într-un mod hilar cele două graiuri: „Ioi, Gicule, fuseși la piață?”, „No, păi fusei!”. Mama a fugit din Cluj, orașul care i se părea mic și provincial pe atunci, și a luat repartiție în orașul cel mare unde se putea pierde în anonimat, dacă se pupa cu un băiat „pe centru” zvonurile nu ajungeau și în cartierul de „la margine” și mai ales la urechile lui taică-su. Într-un București în plină transformare socialistă, unde totul părea un nesfîrșit șantier, se construiau oribilele blocuri pentru oamenii muncii ce soseau aici din toată țara, l-a cunoscut pe tata, la întreprindere, s-au căsătorit, m-au avut pe mine. Vacanțele de vară mi le petreceam tot la Cluj, la bunici. Față de orașul cel mare, prăfos și fierbinte, orașul mai mic unde vipia de peste zi se potolea odată cu apusul soarelui, cînd se simțea mirosul de vinete coapte pe plită și totul era mai verde și mai proaspăt, mi se părea un paradis. Nu mă simțeam cu nimic mai specială pentru faptul că veneam din Capitală, deși în fiecare an trebuia să răspund la întrebările curioase ale vecinilor – unde stai în București? cum arată metroul?, cum e pe bulevardul Magheru?, cît de mare e Casa Scînteii? Apoi, cu toți își aminteau că au fost o dată, poate de două ori la București, au făcut armata acolo „pe lîngă Gara de Nord” sau au fost într-o delegație „la o fabrică din Balta Alba”, apoi îmi spuneau același lucru: „N-aș putea trăi într-un asemenea oraș… atîta aglomerație, atîta mizerie!”. Erau fericiți în Clujul lor, „provincial”, în schimb se raportau inevitabil „la Capitală”, căci „de acolo se dă ora exactă”. Nu mă deranjau glumele verișorilor mei care îmi spuneu că-s „Mitică”. Cum adică Mitică? – întrebam. Păi, un Mitică, de la București.

Între timp mi-am făcut prieteni în București din toate colțurile țării, ba chiar și din Basarabia. La fel ca maică-mea, au nimerit aici la facultate, s-au adaptat, au rămas. Ne înțelegem bine în orașul cel mare, însă observ că, de fiecare dată cînd se întîlnesc ei între ei, oamenii din Galați, din Iași, din Oradea sau din Craiova, există încă un sentiment de apartenență, un soi de patriotism local (probabil că asta va fi următoarea mea temă de Dosar) care devine mai puternic decît prezența și locuirea lor în București. Între timp, Clujul a devenit un oraș mai cool și mai scump decît Bucureștiul. Între timp, Iașiul are un mare festival anual de literatură. Etc. Între timp ne întrebăm care mai e centrul și care mai e marginea.

Ilustrație de Ion BARBU