La primul meu drum pe Sfîntul Munte Athos fremătam din cale afară. Îmi doream de ceva vreme să ajung acolo, citisem suficient despre loc încît să adun o mică bibliografie, sorbisem cuvintele celor care îl pășiseră. Mai mult, simțeam deja un fel de chemare febrilă și pusesem o vorbă bună mai Sus pentru a fi dus acolo. Credeam că sînt copt și sigur nu mai puteam aștepta. Aveam, deci, toate motivele pentru a fi entuziasmat de ceea ce mi se întîmpla. În plus, auzisem că undeva, pe lîngă Schitul Sfînta Ana, o candelă din dreptul icoanei Maicii Domnului se mișcase de una singură timp de o zi și ceva, fără ca celelalte candele ale bisericii să se clintească în vreun fel. Era vorba despre o mică minune a cărei veste ieșise cu suficientă putere din Munte încît să fie tradusă pe un site românesc și citită din întîmplare de mine.

De pe feribotul care ne ducea de la Ouranopolis la Dafni, principalul port al Athosului, priveam pe jumătate răpit apariția colorată, vie și, în același timp, sobră a mănăstirilor de pe latura vestică a peninsulei, Dochiariu, Xenofont, Sf. Pantelimon, Xiropotamu. Cam pe cînd eram între ultimele două, visînd cu ochii deschiși la nemaivăzutul pe care „Muntele Transfigurat“ îl ascundea și amintindu-mi de mica minune a candelei ce se mișcase, începusem să îmi evaluez șansele de a ajunge la Schitul Sfînta Ana. Îmi doream să văd locul, să vorbesc poate cu martorii acesteia și să îi iau măcar un scurt interviu vreunui părinte de al locului. Ascultîndu-mi fîlfîitul precipitat al planurilor mele, Părintele Ioan Meiu, cel care ne călăuzea, îmi spuse liniștit, cald și fără a-și lua ochii de la chiliile și mănăstirile care se desfășurau sub privirea noastră: „Știi, Părinții de aici cred că cele mai importante minuni sînt cele care se petrec în sufletului omului“. Scurta sa observație îmi dezvăluia deodată starea și îmi arăta unde ar trebui să ajung. În loc să fiu atent la ceea ce drumul avea să îmi ofere pentru propria mea interioritate, mă lăsasem distras. Așa cum spuneam la început, eram din cale afară de preocupat. Eram, adică, în afara drumului. Iar cuvîntul Părintelui Ioan era, printre altele, o bună prefață la ceea ce e întîmplă, de fapt, pe Sfîntul Munte, în laboratoarele ascetice ale ispitirii: exercițiul întoarcerii spre acea interioritate în care se află Împărăția Cerurilor.

Nu sînt un specialist în „Arsenie Boca“. M-am întîlnit cu o parte dintre textele sale, am mai citit cîte ceva despre el, dar nu sînt vreo autoritate în domeniu. De la un moment dat, însă, mi-a devenit clar faptul că istoria sa, scrierile lui, moșternirea sa duhovnicească au început să fie ecranate de o literatură apocrifă abundentă. Pe lîngă aceasta, legiuni de superstiții și batalioane de tactici de marketing. Toate apar și funcționează mai ales atunci cînd căutarea contactului cu dumnezeirea și chemarea duhovnicească sînt lipsite de o îndrumare atentă și eficientă. Fără o pastorație pe fază și experimentată, cei aflați la începutul drumului credinței pot fi distrași atît de mirajul bine promovat, comercial, al magiilor de buzunar, cît și, paradoxal, de chiar manifestările divinității.

Pastorația Bisericii Ortodoxe nu este încă în cea mai bună formă, are multe restanțe duhovnicești de rezolvat ca efect al regimului comunist de care și ea a fost grav afectată. Deși nu este lipsită de figuri cu discernămît, tăcerea pe subiectul „Arsenie Boca“ a fost cea mai practicată formă de răspuns. Una dintre cauzele acestei atitudini este nelămurirea chestiunii zvonurilor și a dezinformărilor pe care fosta Securitate le-a folosit pentru a compromite imaginea lui Arsenie Boca. Ea însăși este cea care a lansat o pîclă de povești care mai de care mai excentrice sau mai scandaloase. Abia acum sîntem în zorii unui proces de investigare, mai degrabă timid și cam sincopat, menit să aducă lumină în această privință. Or, această întîrziere a avut ca efect fie scepticismul unora în ceea ce privește profilul duhovniceasc al lui Arsenie Boca, fie reticența altora de a spune ceva pe subiect. Mai ales cea din urmă, care a fost și cea mai răspîndită atitudine oficială față de presiunea crescîndă a cererii de recunoaștere a sfințeniei lui Arsenie Boca, a lăsat loc dezvoltării unei literaturi fantasmagorice despre fenomenul Boca. Tot ea a făcut posibilă confiscarea imaginii monahului de la Prislop de către retorica orgoliului local. Și de una, și de alta au profitat cei care știu să facă bani de pe urma superstițiilor și a mîndriei.

Însă, chiar și în condițiile acestei nelămuriri a dosarului Arsenie Boca, nu pot să nu mă gîndesc la faptul că o mai bună călăuzire oferită de pastorația Bisericii ar fi ajutat la a face mai bine diferența între fantasticul Boca, eroul local Arsenie și Sfîntul Arsenie Boca. În acest moment nu știm cine este mai proeminent. Iar în absența unui ghidaj duhovnicesc pe măsură, nu-i putem certa pe cei care se duc la Prislop ca la templul unei zeități locale.

În plus, o mai consistentă îndrumare în pastorația de zi cu zi ar fi permis o mai bună reglare a relației generale pe care o avem cu sfințenia și cu lucrarea acesteia. Contactul cu alți monahi de pe Sfîntul Munte, lectura literaturii ascetice dedicate travaliului de interiorizare a harului, adică a acțiunii lui Dumnezeu, sau parcurgerea unor hagiografii despre sfinți contemporani îți arată că atitudinea recomandată față de diferitele manifestări ale divinității este cea a unei chibzuite nebăgări de seamă. Nu este vorba despre indiferență și nici despre o formă de nesimțire duhovnicească. Ci despre înțelegerea faptului că a observa starea în care ești sau evenimentul care ți se întîmplă înseamnă deja a te distanța față de acesta. Trebuie să remarci fără a băga de seamă că faci asta. Orice obiectivare presupune și o formă de îndepărtare. Ceea ce se traduce prin pierderea oportunității de aprofunda ceea ce ți s-a dat, de a rămîne fără lucrarea a ceea ce te vizitează. Un cuvînt de înțelepciune din Patericul Athonit recomandă ca frații care se desprind de pămînt și încep să zboare să fie deîndată readuși cu picioarele pe pămînt. Pentru că în interiorul pămîntului inimii se lucrează cele mai mari minuni. 

Andrei Găitănaru este doctorand la Facultatea de Filozofie şi membru al Centrului de Studii Medievale de la Universitatea din Bucureşti.

Foto: M. Chivu