La început, în octombrie 2010, cînd am obţinut o bursă fotografică Robert Bosch & World Press Photo pentru a arăta o ţară balcanică dintr-o perspectivă nouă, m-am gîndit să ilustrez schimbările galopante care se întîmplă în comunităţile tradiţionale. După o primă deplasare, mi-am dat seama că motorul schimbărilor e alimentat de banii trimişi de către oamenii plecaţi în străinătate. Satele care au exportat forţă de muncă au devenit punctul central al documentării mele. Am început cu o abordare mai largă, prin Bulgaria, Serbia şi Macedonia, dar am decis să continui doar în România. Nicăieri prin jur nu mi s-a părut atît de evidentă vizual ca la noi ciocnirea dintre aceste două lumi – cea tradiţională şi cea modernă –, iar asta pentru că satul românesc rămăsese, într-un mod miraculos, încremenit odată cu trecerea timpului.

Am plecat la drum cu prejudecăţi, dar am întîlnit nişte oameni foarte deschişi, gata să-mi dea un pat în micul lor apartament parizian şi chiar să mă ajute să-mi fac un rost la Paris, oferindu-mi un loc de muncă în echipa lor de muncitori în construcţii. Incredibila aventură a oşenilor – şi a emigranţilor români în general – m-a purtat şi pe mine, atît cît am putut asista în aceşti trei ani, ca fotograf, într-un „montagne russe“ de sentimente: uimire în faţa bogăţiilor acumulate în ţară, în comparaţie cu traiul auster din străinătate; bucurie şi chef de viaţă în concediile din ţară, austeritate şi izolare socială în Paris; nostalgie la vederea unei case bătrîneşti lipite ca o aluniţă pe calcanul alteia noi, din beton. Am simţit pe pielea mea ce înseamnă să fii emigrant din Est, într-un oraş unde unii cîini de companie sînt îmbrăcaţi mai bine ca tine, iar, în acelaşi timp, nicăieri nu m-am simţit mai bine în Paris ca în apartamentele oşenilor, unde am molfăit sarmale şi am băut pălincă, urmărind şi comentînd televiziunile româneşti prin satelit.

Materialul iniţial a trebuit să îl predau peste cîteva luni şi – chiar dacă pare un termen generos – nu îl simţeam în nici un fel încheiat. Am continuat să adaug, să bîntui prin ţară, să descopăr zone noi, să mă întorc în diverse anotimpuri. Pe parcursul acestor ani, pînă în prezent, am primit sprijin logistic sau financiar de la ICR Paris, Administraţia Fondului Cultural Român, Ordinul Arhitecţilor din România, Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie, Igloo, Muzeul Ţării Oaşului, German Marshall Fund/The Black Sea şi, nu în ultimul rînd, de la cei peste 250 de susţinători care au cumpărat albumul în avans. În cel puţin aceeaşi măsură le sînt recunoscător tuturor celor care mi-au împărtăşit povestea lor şi mi-au permis să o înregistrez. Accesul e cel mai important lucru pentru un fotograf şi nu ştiu în cîte ţări din lume oamenii şi-ar pune viaţa pe tavă unui necunoscut şi i-ar mai oferi şi un păhărel lîngă.

Le sînt foarte recunoscător tuturor celor care m-au ajutat să cresc acest proiect – nu sînt deloc puţini. Şi îndrăznesc să spun acum, la sfîrşit şi pe fugă, că – după o mică pauză – de-abia aştept să continui proiectul în anii care urmează. 

Petruţ Călinescu este fotojurnalist independent. Îi puteţi vedea portofoliul pe petrut-calinescu.com. Cel mai recent proiect al său de fotografie documentară este „Mîndrie şi Beton“ (mandriesibeton.ro). 

© Foto: Petruţ Călinescu