În perioada comunistă am fost ținuți departe de tentațiile societății capitaliste, așa încît după 1989 ne-am trezit feciorelnici, neprihăniți și plini de candoare, ca Albă-ca-Zăpada după sărutul prințului. Numai că prințul nu ne-a oferit apoi coliere cu diamante, ci tot felul de mărgele de sticlă, la care noi făceam ochii mari de mirare, ca incașii altădată.

Cel mai ilustrativ exemplu în acest sens mi se pare povestea maică-mii cu detergentul de vase Axion. După ce a văzut reclama la acest dușman neîmpăcat al grăsimilor, și-a zis că trebuie să-și cumpere și ea, chit că era de nu știu cîte ori mai scump decît Tix-ul pe care-l folosea de obicei. Ajuns cu el acasă, a desfăcut cu grijă capacul verde al cutiei, a mirosit conținutul, a văzut că înăuntru era un fel de margarină verde, s-a întrebat cum poate aia să curețe arsura de pe oale dacă nu are asprimea Tix-ului, dar și-a zis pînă la urmă că, acolo unde e un miracol, logica nu are ce căuta. A crezut, n-a cercetat și a aplicat crema-minune pe o tigaie cu arsură plină de grăsime. A lăsat-o cîteva minune să-și facă efectul, apoi a încercat să desprindă murdăria fîșii-fîșii, ca-n reclamă. Văzînd că nu merge, a fost sigură că a făcut ea ceva greșit, că nu a pus destulă cremă pe murdărie, că nu a așteptat îndeajuns să-și facă efectul sau că întreg ritualul mai cerea o operațiune misterioasă, pe care ea o sărise. În cele din urmă, a frecat tigaia voinicește cu Tix și cu „buretele” de sîrmă.

Cum reclamele erau scurte și nu dădeau prea multe detalii despre produse, ai mei s-au canalizat pe Teleshopping. Așa au ajuns să aibă tigăi-minune în care aerul cald circulă după cum arată săgețile, medalioane-unicat de „auer” la prețuri imbatabile plus brățară „cadó”, cuțite de bucătărie cu care poți să tai cărămizile, perne pe care redescoperi deliciile somnului de nou-născut, fotolii de masaj care te întineresc cu zece ani sau alifii cu brînca-ursului și untul-pămîntului, cu care te poți da oriunde, că tratează de la gîlci la hemoroizi.

În paralel cu febra Teleshopping-ului, ai mei au dezvoltat-o pe cea a puilor din bani. Nu visau ei la nu știu ce afaceri, că încă păstrau repulsia dobîndită-n comunism față de afaceriști, dar se gîndeau ca, din salariile lor mici de profesori, să strîngă ceva cheag pentru la bătrînețe. „Azi la CEC un leu depui, mîine el va scoate… pui”, suna sloganul singurei bănci din perioada comunistă. Desigur, CEC-ul era depășit, căci democrația venea cu formule mult mai tentante. De exemplu, Gerald, o firmă care promitea că-ți dă de mai multe ori suma depusă, cum făcea Caritas-ul clujenilor. Gerald era invenția unuia de la Focșani, și poate de aceea n-au mers lucrurile, așa că ai mei și-au încercat apoi norocul la o firmă deschisă în orașul lor, Pitești, numită Philadelphia. Era clar că astfel de firme îi avantajau pe cei în orașul cărora se deschideau. Clujenii se îmbogățiseră cu Caritas, focșănenii cu Gerald, venise și rîndul piteștenilor să facă ceva bani. Așa că ai mei au stat la cozi imense să-și depună economiile. Au pierdut și de data aia.

Apoi și-au dat seama că nu e normal să ți se înapoieze de nu știu cîte ori suma depusă, că trebuie să aibă pretenții mai mici. De exemplu, la SAFI, un „fond mutual al oamenilor de afaceri”, ți se promitea o dobîndă de 40% din suma depusă. Fonduri mutuale există peste tot în lumea civilizată, așa că asta nu putea fi tot o escrocherie. A fost. Viorel Cataramă, șeful SAFI, le-a zîmbit alor mei din ecranul televizorului și le-a spus că asta e!, în afaceri se mai și pierd bani. Ce e val ca valul trece, desigur. Iar, în cazul banilor, apa valului dispare în nisip, de parcă nici n-ar fi existat.

Apoi au venit acea recomandare a CEC-ului și „Dormi liniștit, FNI veghează!”. Cînd ai garanția din partea statului, prin CEC, chiar poți să dormi liniștit, nu? Ei bine, nu! Astfel, ai mei s-au înscris și în cohorta celor care l-au îmbogățit pe Sorin Ovidiu Vântu.

Ultima aventură financiară nefericită a lor a fost cu Banca Religiilor. Aici s-au gîndit că, dacă e vorba de religii și de Dumnezeu, nu vor mai păți lucruri urîte. A opta poruncă e „Să nu furi!”, deci cei de la Banca Religiilor nu aveau cum să se dedea la așa ceva. În plus, în Consiliul de Administrație al acestei bănci și printre acționarii ei erau și oameni de cultură, ca Dinu Săraru sau Răzvan Theodorescu. Cum să te fure astfel de persoane fine?

Interesant e că toți sînt astăzi bine-mersi. România e țara în care nimeni nu se poate compromite. Ca o consecință a înțelepciunii sintetizate în vorbele poetului „Ce e val ca valul trece”, toate prostituatele de la noi ajung pînă la urmă să pozeze în fecioare. Unele dintre ele chiar în sfinte fecioare.

Cele mai recente exemple în acest sens ne sînt oferite de alegerile locale, unde nenumărați inși plini de bube se prezintă în fața electoratului curați ca o floare. În topul tupeului l-aș așeza pe Cristian Popescu Piedone, condamnat în dosarul „Colectiv”. El candidează pentru Primăria Sectorului 5 și de curînd a împărțit alegătorilor mănuși de bucătărie, cu sloganul „Ai grijă să nu te frigi la vot!”. Desigur, asta nu-i va face pe oameni să nu-l mai voteze, ci, dimpotrivă, se vor găsi destui care vor pune ștampila pe numele lui.

La poporul român, „Ce e val ca valul trece” nu rimează cu „Tu rămîi la toate rece”, cu ideea de detașare, de atitudine superioară față de nimicurile vieții, ci mai degrabă cu mișcarea turmelor. Turma depășește pînă la urmă orice eveniment și merge mai departe. Chiar dacă, din cînd în cînd, unele oi sînt rupte de lupi și lucrurile devin agitate, pînă la urmă totul se calmează și turma-și reia neabătută păscutul. Privită de sus, mișcarea turmelor aduce și ea cu cea a valurilor. Vreme trece, vreme vine, iar noi ne mîndrim că, de mai bine de două mii de ani, continuăm să ne paștem iarba strămoșească. Și numim asta mîndrie națională.

Cezar Paul-Bãdescu este scriitor. Cel mai recent volum al său se numește Frica de umbra mea.