„Fii responsabil cînd faci cumpărături! Magazinul nostru este aprovizionat regulat. Nu cumpăra mai mult decît ai nevoie. Ne gîndim la tine și la cei dragi ție și, de aceea, săptămîna aceasta, avem lămîi import Turcia la numai zece lei nouăzeci și nouă.” În loc de țuica de dimineață, acest refren dătător de fiori reci pe spinările consumeriștilor (#doamneapărășipăzește) răsună pe posturile de televiziune și de radio însoțit de gîndul cel de pe urmă, cauzator de oareșce disonanțe cognitive: „Cumpătare, cumpătare, da’ să nu uităm de oferta săptămînii”.

Minut de minut, ni se sparg în cap știri despre ravagiile temutului COVID-19 – ilustrate, ca din întîmplare, și cu miticele rafturi goale – și sfaturi, de la astronauți, despre cum să supraviețuim în spații mici, cu resurse puține și după un program strict, autoimpus. Domnul Mironov n-are de lucru și lansează, timid, săgeata care amenință să spargă bula asta a neo-stoicilor: „Știți, aceștia sînt oameni speciali, antrenați în condiții speciale. Nu sînt mai mult de 500 de astfel de indivizi, pe tot globul”. Și ce dacă?

E nașpa rău să te gîndești acum la haleu. Bagă un curs, o lectură, o yoga, ceva. Ce soare minunat! Micile plăceri ale vieții! Șomaj tehnic? Șomaj d’ăla rău, care te lasă pe străzi, în fundul gol? Taci și învață ceva! Mămăliga dezvoltării personale a explodat, se pare, și s-a metamorfozat în acest păsat primordial din care ne vom ridica cu toții mai buni, mai frumoși, mai raționali, mai…

Impulsul educării celor mulți și al responsabilizării individului în vremuri de restriște e – ptiu! ptiu! ptiu! – contagios. În primele faze ale pandemiei, în care am picat, mai toți, în plasa aceea cu „gripa ucide mai mulți oameni anual, ce atîta panică, ia de colea un grafic care-ți demonstrează, cu cifre, că ești un isteric”, s-a făcut un mișto monstruos pe seama celor care s-au repezit să-și cumpere drojdie și făină. Nu se face, dom’le, așa ceva! S-au umplut feed-uri cu fotografii în care făina e material didactic risipit fără remușcări (parenting de tip Montessori, anyone?) sau în care munți de cărți, vaste biblioteci potoleau, prin contrast, alte ghiorțăieli, de tip intelectual. Relaxarea celor ghidați de cifre, nu de gura lumii, dublată, în unele cazuri, de o declarare ostentativă a consumului controlat sau a risipei de alimente-cheie au devenit, astfel, instrumente prin care respectivii mai ciupeau un pic de capital social și moral. Ce n-au reușit să cîștige moraliștii e capacitatea de a digera celuloza (sau izoprenul covorașului pentru yoga).

Doar că roata (să-i zicem de cașcaval?) s-a întors și neprihăniții practicanți de public shaming pe motive de alegeri și frici alimentare au fost forțați să înghită gălușca izolării și să mimeze că mai vor o porție. Din confesiunile fotografice ale acelorași comunicatori de pe rețelele sociale, gătitul și preocuparea pentru hrană sînt, acum, strategii de supraviețuire acceptabile, ba chiar ocazii de descoperire a unor talente nebănuite. Fasole cu ciolan? Nu, nu-ți mai murdărești mîinile, ci ridici la rang de artă aceasta ocupație care pentru multe femei din România este, încă, parte din povara dublei zile de muncă. Tot dezvoltarea personală, bat-o vina, face ca grămezile de mîncare gătite de amorul artei să nu mai conteze ca risipă, ci ca dovadă a faptului că, dacă vrei, poți! Numa’ să nu fie în fiecare zi, pentru mai multe guri, în condiții de stres și oboseală și cu resurse precare.

Cămașa de forță a cumpătării de tip COVID-19 ne impune noi reguli de interacțiune cu semenii și cu spațiul. Cu declarația pe propria răspundere la purtător și ocolind tot ce mișcă și ar putea strănuta, te pregătești pentru marșul rușinii de la ieșirea din magazin, după cumpărăturile deșănțate pe care se presupune că le facem noi, cei iremediabil hămesiți. (Ce-aveți, dom’le, cu pufuleții? Ce aveți?) O glumă din negura preistoriei cardurilor bancare – „Cît mai e PIN-ul pe cap de locuitor? Tot 1234?” – cunoaște, acum, n variante alimentare: Cîte sticle de ulei, cîte pungi de orez, cîte pungi de paste, cîte… e acceptabil să mai posezi? Dogmaticii plusează și în privința calității a ceea ce îndrăznești să pui deoparte pentru vremuri și mai rele. O doamnă medic la urgențe a îndrăznit să sugereze celor care se pregătesc pentru o blocadă veritabilă, cu acces limitat spre inexistent la hrană, pe perioadă îndelungată, să aleagă, printre altele, piure de cartofi instant și conserve. „Fără fructe și legume? Nț, nț”, s-a fluierat, doct, din lanul de quinoa.

Ei, dar cum îngroșăm noi stratul, și așa împovărător, de rușine asociată cumpărării hranei? Spune-mi că ce pun eu azi în coș în plus (pentru că, da, nu mai pot ieși din casă chiar cînd vreau și, da, nu prea am așa mare încredere în stat) îl privează pe aproapele meu de posibilitatea de a-și satisface aceeași nevoie arzătoare, mîine. Se sparie gîndul în fața acestei perspective a comerțului capitalist echitabil care – cum de n-am știut pînă acum? – își structurează circuitele de aprovizionare în funcție de capacitatea de a acoperi nevoile de bază ale tuturor celor aflați în „parohia” fiecărui supermarket.

E aici o contaminare periculoasă venită din direcția penuriei reale de alte categorii de bunuri esențiale – medicamente, echipamente de protecție –, dar pentru care explicația e în altă parte. E de ajuns să citim povestea tinerilor întreprinzători din alte zări, deținători a zeci de mii de sticluțe de soluții dezinfectante, întorși, zilele acestea, pe calea cea dreaptă – nu numai a cumpătării, ci chiar a carității – de perspectiva închisorii pe motiv de manipulare a pieței prin umflarea exagerată a prețurilor.

Dar, să respirăm adînc, să numărăm pînă la zece și să (ne) revenim. Căci pînă să-nghițim recomandatul dumicat minimalist, ne stă în gît ambalajul. A apărut, astfel, meschina găselniță de marketing care ne înfățișa o anume pîine neprihănită, livrată tuturor la adăpostul unei pungi de plastic, marele scut în calea virusului gripal. O re-mestecare oportunistă a instituției pîinii Keine-Touch și nimic mai mult? Pentru cei cu memoria recentă intactă, pîinea asta ambalată a frămîntat, un pic, aluatul xenofob al poveștii de la Ditrău. În alții a stîrnit indignări protectoare pentru „micul producător, care, cu mîinile goale și cu sudoarea frunții”, se luptă, în aceste momente, nu numai cu COVID-ul izolator, ci și cu hidra panificației de masă. Un mic producător (eventual rural), imaginat în cea mai bună variantă posibilă a sa, e salvat de portavocea cu vizibilitate: un antreprenor urban, producător de pîine artizanală high-end. Dezleagă acum, de poți, încîlcitele căi ale brutăritului responsabil.

Cu aripile îngreunate de sacii de făină și de cubulețele de drojdie cu care ne-am potolit fricile, dar înviorați de limonada preparată din lămîile cumpărate la reducere, așteptăm, cu toții, să se coacă franzela neambalată a frăției universale de după COVID-19 cel Groaznic. See you on the other side!

Ioana Ioniță este antropolog alimentar.