- tradiția pamfletară a protestului românesc -

Cultura protestului nu are o istorie foarte consistentă în spaţiul românesc. Nu am avut disidenţă organizată în perioada comunistă. Nici o revoltă comparabilă cu cele din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) sau Polonia (1980), nici o organizaţie civică sau sindicală care să fi fost creată împotriva establishment-ului, şi nici măcar un samizdat mai acătării. Avem în schimb o cantitate considerabilă de bancuri, aluzii şi acrostihuri, publicate în diverse reviste literare sau rostite pe scenele teatrelor. Şi înainte de comunism, protestul îmbrăca mai degrabă forma pamfletului şi avea mai degrabă un caracter conspirativ: Revoluţia de la 1848, de exemplu, este plănuită în urma unor „întruniri sediţioase“, la dl Rosetti şi încă în două-trei case, ale „nemulţumiţilor care au provocat în tot oraşul un sentiment de nesiguranţă foarte dăunător ordinei publice“; dar „cei ce venise la palatul domnului (...) nu era decît ca la 200 ca nişte revoluţionari, iar cealaltă lume era numai ca să privească...“ (Extrase din Documente privind anul revoluţionar 1848 în Ţara Românească, Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1962) Cam aşa şi la manifestaţiile din zilele noastre: vreo doi-trei revoluţionari, mulţi gură-cască, distracţie, pamflet, băşcălie. Departe de a avea seriozitatea unui Havel sau a unui Walesa, protestatarul român pare că nu poate ieşi din această paradigmă excelent rezumată în dictonul: „Cu optimismul am trecut comunismul“.  

Un exemplu al combinaţiei autohtone dintre spiritul protestatar şi cel pamfletar este o organizaţie despre care am tot auzit în ultima vreme (şi sperăm să auzim din ce în ce mai des). „Miliţia spirituală“: te cam înfioară o asemenea denumire. Te trimite imediat cu gîndul la teama permanentă de dinainte de 1989 că într-o zi o să te trezeşti, în toiul nopţii, cu miliţia la uşă. Deschizi site-ul spiritualilor şi vezi: un creier nature, un fel de pionier cu o portavoce care urlă „Gîndeşte!“, o lampă a lui Aladin din care ies nişte oi, o puşculiţă în formă de porc în jurul căreia plutesc euro şi dolari, frunzuliţe de trifoi cu patru foi, o şosea crăpată, iarăşi oi, fotbal, şi toate astea se prăbuşesc vertiginos în ceea ce par să fie flăcările iadului. De partea cealaltă, grafica site-ului înfăţişează cu fler alte simboluri naţionale: grîne, Dacia, telefonul mobil (da!) şi we love romania. Hai că deja pare mai user friendly. Băşcălios. Puţin postmodern, de asemenea. Ce se află la intersecţia dintre acest nume, pe care mulţi îl consideră dubios, şi un site foarte colorat, pamfletar în prezentare, dar serios în conţinut? Se află cîţiva băieţi de la Facultatea de Istorie, care, în anul 2002, au început să iasă pe străzi şi să lipească pe stîlpi proteste împotriva Guvernului. În 2003 le-au strigat guvernanţilor să trăiască „dintr-o bursă studenţească“ şi au făcut un manifest cu cele mai detestabile personalităţi ale politicii româneşti de atunci. În 2004 credeau că „studenţii au fost şi vor fi liberi“, din 2006 participă constant la toate acţiunile împotriva exploatării miniere de la Roşia Montană, din 2007 merg la marşurile împotriva demolării clădirilor de patrimoniu, iar din 2008 au reluat protestele împotriva Guvernului, doar că, de data aceasta, împotriva altui guvern. Acum se ocupă cu denunţarea anomaliilor de la Biblioteca Centrală Universitară. Între timp, s-au mai extins ca membership (către Facultatea de Ştiinţe Politice) şi s-au mai maturizat. Poate că acum nu şi-ar mai spune „Miliţia spirituală“, după atîtea critici ce li s-au adus, dacă între timp numele acesta n-ar fi ajuns un mic brand. Nu, nu unul de ţară, ci mai degrabă unul de oraş, de polis, de comunitate de cetăţeni. De altfel, denumirea iniţială de „miliţie“ este mult mai serioasă decît ne-am aştepta în peisajul superficial al onomasticilor nonguvernamentale româneşti; ea este inspirată din dezbaterile federaliste americane asupra dreptului cetăţenilor de a se opune unei guvernări injuste. Scopul principal al miliţiilor, în sensul etimologic al cuvîntului, este să servească, pe o bază voluntară, interesul public. Dreptul la rezistenţă, dreptul la revoltă împotriva guvernului, dreptul la nesupunere civică sînt drepturi legitime ale cetăţenilor, incluse – după părerea unora (John Locke, de exemplu) – în contractul social. După părerea statului român, în momentul cînd cinci-şase cetăţeni se adună într-un loc public şi stau de vorbă între ei, jandarmeria trebuie să-i legitimeze şi să-i întrebe ce fac acolo (mi s-a întîmplat personal). Ei, dar statul român doar n-a semnat nici un contract.  

Miliţienii spirituali sînt nişte băieţi (şi fete) capabili să intre la şedinţele Parlamentului trecînd prin furcile caudine ale poliţiştilor şi jandarmilor de la poartă, SPP-ului, civililor cu ochi albaştri şi camere de filmat şi uşierilor de la sala de plen – şi toate acestea, după ce secretarul Camerei a decis că publicul – cetăţenii, cum ar veni – nu mai are acces la şedinţă. S-au simţit „ca nişte infractori“ („ca un cîine“?) – spun ei, considerînd a avea dreptul legal şi moral de a fi acolo. Pentru că Statul român a ajuns să-i transforme în infractori pe toţi cei care au îndrăzneala nesăbuită de a se prevala de drepturile lor sau, şi mai grav, de a protesta. De aceea, miliţienii (spirituali!) practică nesupunerea civică, dar lucrează la stat; trag de garduri la manifestaţie, dar se şi împrietenesc cu jandarmii; nu ar arunca nici morţi mucuri de ţigări pe stradă, dar, la un caz, ar fi capabili să dea cu o roşie stricată în capul vreunui guvernant; nu ezită să se ducă dimineaţa la strîns gunoaiele din pădurea Măgurele şi seara la Ateneu. Contradicţii? Incoerenţă? Compromisuri? Nicidecum: mai degrabă, o înclinaţie permanentă de a merge împotriva curentului. Ei sînt cetăţenii normali ai unui Stat normal care nu există. Plasîndu-ne în contextul României de astăzi, portretul lor este prin definiţie anti-fiţă.  Miliţia ne spune pe site de ce protestează. Pentru că este timpul acţiunii, pentru că avem nevoie de solidaritate, pentru că intelectualii au trădat şi, mai ales, pentru că „este necesară o cultură a rezistenţei faţă de abuzurile Statului şi faţă de mecanismele disimulat represive pe care acesta le administrează astăzi“. Pentru că cetatea este în pericol. Pamfletară şi doar aparent superficială în abordare, serioasă şi profundă în conţinut, Miliţia spirituală încearcă să contribuie la bazele unei culturi protestatare româneşti. O cultură care, în spaţiul mioritic, nu se poate construi decît cu un zîmbet în colţul gurii. 

După ce a funcţionat timp de opt ani, de o manieră informală, în toamna acestui an, Miliţia spirituală a depus actele la Tribunalul Bucureşti pentru a deveni, în termeni legali, o asociaţie non-profit. Sperăm că această oficializare a organizaţiei nu va fi însoţită de pierderea caracterului subversiv şi semi-conspirativ al grupării – lucruri care fac parte din farmecul ei. În acord perfect cu tradiţia pamfletară a protestului românesc.   

Ruxandra Ivan este lector doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. A publicat, printre altele, La politique étrangère roumaine, ed. de l’Université de Bruxelles, 2009.

Foto: L. Muntean