Iniţiative inedite, planuri de afaceri imbatabile, decizii la care absolut nimeni nu s-ar fi aşteptat, business-uri care cresc solid, sănătos într-o piaţă liberă, o altfel de abordare a mecanismelor care pun în mişcare maşinăria profitului, într-un cuvînt, tot ce gîndeşte, simte şi respiră capitalistul pursînge. Capitalistul român, fireşte! Asta ne-a fost misiunea jurnalistică (a mea şi a colegilor mei), încă de la primul număr al revistei Forbes în România. În căutarea „diamantului negru“ nu am pornit cu prejudecăţi, ci cu entuziasmul celor aproape 30 de ani, dintre care 20 trăiţi în… capitalism. Am încercat deci să-i „vînez“ pe cei care au respirat mai mult aerul de după ’89, pe cei care au pus umărul, mai mult intuitiv (forma fără fond nu avea cum să nu-şi fi spus cuvîntul şi în acest caz), nepervertiţi de stigmatul egalităţii impuse de comunism, la construirea unui nou sistem economic. Adică pe antreprenorii de 30-40 de ani.

Cumpără pe zvon  şi vinde pe ştire 

Din cei 500 de miliardari autohtoni, cei în cauză nu înseamnă nici măcar 15%, şi nici un român care să nu fie trecut de 40 de ani nu a reuşit să aibă, pînă acum, o avere mai mare de 120 de milioane de euro. În 2009, primii capitalişti pe lista celor mai bogaţi, care să se înscrie în intervalul de vîrstă rîvnit de căutările mele, au fost fraţii Robert şi Ionuţ Negoiţă. Cum au ajuns cei doi să prospere în imobiliare şi turism? Nu cu ample studii (fie ele şi de fezabilitate) sau prin strategii atent elaborate, ci, într-o bună primă fază (cea care le-a asigurat şi succesul, de altfel), prin ponturi cu o suficient de grea coloratură politică prin preajma Capitalei. Şi cu împrumuturi bancare. În rest, nu au avut decît să aplice un principiu atît de bine înrădăcinat mai ales printre investitorii români de pe pieţele de capital, şi anume „cumpără pe zvon şi vinde pe ştire“. Iar zvonuri (bune) au avut, nu-i vorbă, destule. 

Împrumuturile în bănci au fost un alt punct nevralgic pentru cei care, prin anii ’90, se gîndeau cum să-şi înceapă o afacere pe credit: milioanele (de dolari, pe vremea aceea) nu intrau decît în conturile anumitor români (sic!), celor mici revenindu-le... firimiturile. De fapt, fără un capital iniţial solid, cei mai mulţi tineri cu spirit antreprenorial admirabil pe care i-am întîlnit au ales să crească afacerile altora, gestionează cu succes francize, conduc filiale de case de brokeraj, sînt manageri în România pentru giganţii din IT, retail, imobiliare etc., îşi cresc brandul personal fără a putea dezvolta şi propria afacere... Prin urmare, sînt sortiţi capitalismului pe jumătate, pentru că trebuie să accepte limitările unei afaceri în care decizia finală nu le aparţine. 

Căci ce face, practic, capitalistul pursînge, dacă nu este el cel care creează valul, cel care respinge convenţionalul, care gîndeşte diferit (thinking outside the box)? Se transformă, treptat, în capitalistul... din cutie – limitat, constrîns, îmblînzit. 

Cu amărăciune, trebuie să recunosc deci că noi nu avem, deocamdată, capitalişti 100% care să se fi impus în lumea afacerilor, într-o piaţă liberă. În schimb, avem cît cuprinde capitalişti de modă veche. De aici se nasc şi toate relele capitalismului românesc, atît de blamat pentru cantonarea lui în formule învechite, birocraţie, taxe şi impozite apăsătoare, într-un continuu atac la iniţiativa privată. Şi riscăm, cu manageri formaţi în alte epoci, dar „convertiţi“ la capitalism, să înţelegem capitalismul cum nu se poate mai prost şi să ne raportăm la modele care, perpetuate, nu ne vor scoate niciodată din cutie. 

Nu-i resping şi nu-i blamez pe aceşti capitalişti (precum am spus, nu am prejudecăţi). Dar nu pot să nu observ golurile în dezvăluirile lor despre afacerile de dinainte de Revoluţie, reticenţa cu care se decid să vorbească, uneori, şi, cel mai pregnant, că au interiorizat o atitudine aproape dictatorială. „Am fost cam lup singuratic în business, nu am vrut să fiu dependent de ceva sau de cineva. Nimeni nu-mi poate spune mie ce trebuie să fac“ – recunoştea, răspicat, omul de afaceri Grigore Adamescu (Unirea Shopping Center, Astra Asigurări, Mega Construct sînt cîteva dintre coordonatele acestui nume), într-un interviu acordat nouă, de altfel una dintre rarele sale apariţii în media românească. Or, noua generaţie de oameni de afaceri ar trebui să fie formată din lideri, şi nu din dictatori. Schimbarea în leadership a fost foarte bine formulată de profesorul de management la Harvard Business School, William W. George, care observa recent că „vechea generaţie s-a născut într-o epocă marcată de două războaie şi o depresie, ceea ce a generat o mentalitate de business de tipul controlează şi comandă“. În viziunea sa, marii lideri ai zilelor noastre vor trebui să ştie cum să-şi motiveze angajaţii, să-i înveţe să ia decizii şi să-şi asume responsabilităţi, nu doar cum să urmeze ordine. Nimic mai adevărat! Din păcate însă, capitaliştii de modă veche sînt obişnuiţi să dicteze. Uneori, chiar şi articolele care i-ar putea avea ca subiect! Nu mică mi-a fost uimirea să mă lovesc, recent chiar, de sexagenarul Dumitru Tudor, un investitor capitalist (!) pe piaţa de acţiuni şi imobiliară, care, la finalul interviului, punea condiţia (absolut firească pentru el) de a da bun de tipar pe articolul final. Motivaţia? „Eu nu conduc doar în afaceri.“ 

Cu greu deci capitaliştii de modă veche ies din perimetrul lor şi găsesc un limbaj pentru fiecare interlocutor... Am întîlnit însă şi antreprenori care tind către idealul capitalistului pursînge. Bijutierul David Sandu a reuşit să se impună pe micuţa piaţă a bijuteriilor de autor şi să se facă remarcat şi în afară. E drept, nu învîrte zeci de milioane de euro (2008, anul său de vîrf, i-a adus vînzări de 350.000 de euro), dar în atelierul lui poţi vedea exponatele care au călătorit prin toată Europa (David Sandu este primul român expozant la Tîrgul de Design de la Inhorgenta, München), semn al limbajului artei, dar şi maşinăriile greoaie care polizează şi potrivesc pietrele preţioase în monturile bijuteriilor, semn că acelaşi antreprenor se mişcă şi în lumea salariului minim pe economie. Acestea sînt excepţiile: cînd nu sînt prinşi în corporaţii, antreprenorii tineri construiesc, la scară mică, ceea ce ar trebui să însemne capitalismul adevărat. 

Luînd apărarea capitalismului în faţa vocilor care l-au văzut responsabil de criza financiară, americanca Nicole Gelinas vorbea, în După cădere: Salvarea capitalismului de Wall Street şi Washington, despre mecanismele care au declanşat panica globală. Excesele bancare nu pot fi negate – admite ea –, însă eşecul nu a venit de la pieţele libere, ci de la lipsa lor. Gelinas observă că apariţia doctrinei „prea mare ca să eşueze“ a condus constant la niveluri periculoase de îndatorare (exista garanţia că Washington-ul şi alte bănci centrale vor rezolva orice criză). Făcînd o paralelă şi adaptînd păguboasa doctrină la dezvoltarea actuală a capitalismului românesc, pot spune că antreprenorul român aflat la început de drum este, practic, „prea mic ca să se impună“. Deocamdată, numai bun de stat în cutie. 

Raluca Bâra este jurnalistă la Forbes România.