Unde se trasează granița dintre viciu și plăcere? 

Plăcerea e o reacție, un cumul de senzații natural umane cu care ne naștem și care depind de mecanismul nostru de autoreglare. De exemplu, cînd sîntem bebeluși vom căuta în primul rînd acele lucruri care ne-au produs plăcere prima dată, le vom repeta și le vom cere pînă vom obține plăcerea inițial simțită – suptul, mîngîiatul, luatul în brațe. Aceste activități și comportamente, care ne produc plăcere, se întăresc și devin parte a repertoriului nostru pe care îl luăm cu noi la vîrsta adultă. Nu e un mecanism care aparține doar oamenilor, și animalele fac același lucru – plăcerea avînd un corespondent biochimic foarte clar în  creier.

Viciul, pe de altă parte, este un concept dintr-o altă categorie. Plăcerea are în primul rînd o definiție fizio-psihologică, pe cînd viciul are o dimensiune morală, psiho-socială, plasîndu-se mai degrabă în zona dependenței sau adicției, care implică și partea fizico-biologică, dar și consecințele psiho-sociale ale căutării unei plăceri în detrimentul oricărei alte părți a vieții noastre, obținerea ei cu orice preț. Aici intervine latura morală: cînd costurile sînt imense, cînd obiceiul îl rănește și pe cel care îl practică, dar și pe cei din jurul său. Dacă e să înțelegem viciul prin intermediul conceptului de adicție, el este căutarea unei plăceri care să acopere o lipsă, un gol, o suferință.

Există grade, sînt vicii mai mari sau mai mici, sau viciul este deja la superlativ? 

Putem clasifica viciile din punct de vedere al impactului negativ pe care îl au asupra sănătății noastre, dar și asupra relațiilor cu ceilalți. Unele sînt mai nocive decît altele. Dacă vorbim în mare despre droguri, din care face parte și fumatul, vorbim despre droguri legale și droguri ilegale, unele mai nocive, altele mai puțin – partea de legalitate e stabilită tot pe baza impactului negativ asupra sănătății. Deci, da, putem vorbi despre grade de viciu. Tutunul are într-adevăr un impact negativ asupra sănătății noastre și a celorlalți, dar nu la fel de mare și de prompt precum heroina sau cocaina.

Vorbind despre fumat, poate fi doar o plăcere, fără să devină viciu?

Cred că, mai degrabă, putem să ne întrebăm dacă toată lumea care fumează transformă fumatul în viciu. Există suficiente persoane care fumează doar într-un anumit context social, doar cu prietenii sau la evenimente și nu folosesc fumatul ca pe o strategie de a face față emoțiilor negative cu care se confruntă – asta fiind calea spre adicție. În acest caz, probabil putem vorbi și despre consumul ocazional, adică de plăcere.

E ca atunci cînd savurezi un pahar de vin versus „am dat gata zece sticle“? 

Mecanismele pe care funcționează tutunul nu sînt aceleași ca ale alcoolului, care e mai degrabă un dezinhibant neuronal și psihologic, pe cînd tutunul are efecte diferite, fiind un calmant, o substanță care te face să te simți mai în control, mai liniștit. Dar ambele exemple ne duc la strategia de coping: cum să fac față emoțiilor negative pe care nu le pot gestiona altfel? Dacă, în momentul în care mă simt iritat, ies din ședință și mă îndrept spre țigară în loc să discut cu cineva despre ce s-a întîmplat sau să merg la o ședință de yoga sau să fac puțin jogging, atunci am o dificultate în a face față propriilor emoții. 

Pentru că e mai la îndemînă? 

Probabil că da, dar e la fel de probabil să nu ai în repertoriu asemenea exerciții. Cutumele noastre culturale transformă fumatul în strategie. Alternativele sînt puțin și slab reprezentate. Cîți am avut părinți care ne spuneau: „Știi ceva, acum sînt foarte furios, mă duc să dau două ture în jurul blocului“? 

Pot fi plăcerile educate sau depinde de rețeta interioară a fiecăruia de a-și alege plăcerile? 

Cu siguranță, pot fi educate. Plăcerile cele mai sănătoase sînt adesea un „acquired taste“. E nevoie mai multă de timp și de efort ca să îți cultivi o plăcere din această categorie. Cînd îți „cureți palatul“, cum se spune la degustările de vin, cînd te eliberezi de niște comportamente sau obiceiuri care îți oferă recompensa imediată, obținută cu un efort mic, dar probabil cu pierderi, poți lăsa loc acelor plăceri care, chiar dacă vin cu un efort mai mare, pot avea recompense pe măsură și fără pierderi. E ca atunci cînd renunți la zahăr: descoperi că toate alimentele au gust. Cînd tragi primul fum de țigară simți că te relaxezi rapid, o relaxare pe care ai obține-o după vreo jumătate de oră de sport, pînă se eliberează endorfinele. Iar noi funcționăm și pe acest principiu, al recompensei imediate. Ce e mai rapid e mai căutat decît ce e mai valoros, dar necesită timp. Și aici ajungem la conceptul gratificării amînate – recompensa amînată. Walter Mischel a realizat acel experiment faimos, experimentul bezelei: copii mici trebuiau să aleagă: o bezea imediat sau două, dacă așteptau 15 minute. Pînă pe la 4-5 ani, nici un copil nu așteaptă, nu înțelege conceptul de timp, preferînd recompensa imediată. Abia după această vîrstă începem să conștientizăm perspectiva timpului, a valorii amînării unei recompense imediate pentru una mai mare. Asta facem și în viața adultă: strîngem bani pentru o vacanță în străinătate sau, în loc să mergem la o petrecere, învățăm pentru un examen. E vorba despre perspectivă, dar asta presupune gîndire, metacogniție, nu vine ușor și nu implică plăcerea imediată. În realitate, avem nevoie de ambele tipuri de plăcere. Nu poți trăi nici mereu în prezent, nici doar anticipînd. Gratificarea amînată e necesară pentru a-ți planifica viața, dar recompensa rapidă e la fel de necesară – cît timp nu e suprautilizată.

Există plăceri care pot deriva în vicii? Sportul poate deveni viciu? 

Pot fi adicții care pornesc de la comportamente sănătoase. Cînd transformăm o plăcere în adicție ajungem deja în zona în care omul respectiv nu mai poate funcționa fără acel comportament care inițial era benefic. Sportul e un comportament sănătos, dar dacă îl practici cinci-șase ore pe zi, nefiind sportiv de performanță, și simți că nu poți funcționa decît mărind „doza“, asta înseamnă că, în termeni de echilibru emoțional și social, deja suferi enorm și încerci să compensezi acel gol. Există teorii noi și interesante în ceea ce privește psihologia adicției: potrivit lui Gabor Mate, una dintre cauzele adicției e lipsa de conectare cu ceilalți, adicțiile fiind ecoul dependenței noastre sociale. 

Ca atunci cînd, adolescent fiind, te apuci de fumat ca să faci parte din grupul celor cool? 

Se întîmplă ca, în contextul în care tu vrei să te integrezi unui grup cu care simți că nu te poți conecta în mod real, să începi să imiți anumite gesturi, pentru ca ceilalți să creadă că le ești asemănător. Fumatul poate fi un astfel de gest. Mulți dintre cei care folosesc fumatul ca mecanism de integrare socială pot ajunge în zona adicției. 

Fac bine acei părinți care își lasă copiii să fumeze cu ei de față? 

De multe ori, un adolescent se apucă de fumat pentru a face o declarație de statut social, de autonomie. Dobîndirea unui control într-o luptă de putere între el și părinte. Uneori, unii părinți, care sînt mai intuitivi, anulează această luptă – dacă fumezi doar ca să fii cool și să te regăsești între aceia care fac ce vor ei, iar părinții nu te blamează, ci din contră, te lasă să fumezi cu ei de față, nu ți se mai pare deloc atît de cool și-ți pui întrebarea dacă chiar asta vrei. Dacă fumatul e însă o evadare din ceea ce ți se întîmpla atunci, s-ar putea să rămînă cu tine multă vreme. Cu cît lacunele sau găurile emoționale au fost mai mari, cu atît șansa de a fuma și mai tîrziu, inclusiv ca un soi de întoarcere nostalgică în vremea cînd îți era bine, este mai mare.

Sînt și plăceri pe care nu le mai prețuim odată ce le-am obținut? 

Plăcerea se habituează foarte repede și de aceea e o sursă inferioară de fericire. Cînd vorbește despre sursele fericirii, Daniel Seligman plasează plăcerea la bază – cireașa de pe tort, dacă o ai, dar nu esențială pentru fericire. Asta contravine tuturor mesajelor pe care le primim în mass-media sau mesajelor publicitare: „Fericirea e constituită din lucruri mărunte, din bucuriile mici, din tortul de la bunica și felul cum miroase detergentul tău“. Nu e adevărat. Acelea sînt doar plăceri care ne condimentează viața de zi cu zi. Dacă ajungem să le savurăm, dacă avem acea deschidere și capacitate de a ne bucura de ele, e minunat, dar micile plăceri nu sînt o bază solidă pentru fericire. A fi fericit ține mai degrabă de a face ceva cu tot sufletul, astfel încît timpul să se oprească în loc, înseamnă să găsești un sens pentru existența ta mai mare decît propria ființă.

Nu pot încheia acest interviu fără să vă întreb: ce înseamnă plăcerile vinovate? 

E o expresie care se referă la ce se întîmplă după. În mai toate comportamentele care vizează căutarea plăcerii există trei faze: cea inițială, în care simt o lipsă pe care încerc s-o acopăr. Începe deliberarea: știu că poate n-ar trebui, dar tensiunea crește, așa că mă apuc să fumez. Cînd fumez, suspend emoțiile, pentru că, de cele mai multe ori, în comportamentele pe care le putem numi vicii și care țin de adicții în esență, mecanismul de bază e amorțirea emoțională. Cînd fumez, nu sînt extatic, nu simt aproape nimic, ci sînt mai degrabă amorțit. Nu simt nici lucrurile care m-au împins să fumez, nici bucuria pe care o anticipam. Apoi începe dezmorțirea – și atunci, pe lîngă disconfortul inițial de la care pornisem să fumez, se adaugă stratul de vinovăție. O emoție secundară, dar complexă, care îmi spune că nu trebuia să fumez, că mi-am făcut rău – e faza de vinovăție care dă și expresia „plăcere vinovată“. În această fază de vinovăție, în care încep să mă simt și mai inconfortabil decît mă simțeam inițial, ce urmează? Ce știu eu să fac cînd mă simt inconfortabil? Îmi aprind o nouă țigară. 

a consemnat Stela GIURGEANU