Plecînd de la ce s-a întîmplat cu jucătorul danez Christian Eriksen, la Euro 2020, prăbușit pe terenul de fotbal, am admirat modul de reacție al căpitanului echipei, cum l-a așezat într-o poziție de supraviețuire pînă la sosirea medicilor, cum și-a chemat echipa și au făcut zid în jurul acestuia pentru a-l proteja de pozele și filmările indecente, apoi a avut inspirația și empatia de a o liniști pe soția acestuia care se afla în tribună și privea îngrozită. Cu toții am fost impresionați de atitudinea acestuia, fie că sîntem microbiști sau nu, a fost vorba de o reacție profund umană. Pe lîngă toată capacitatea organizatorică de care a dat dovadă, a arătat că-i pasă, că are empatie, că a participat la cursuri de prim-ajutor și a învățat ce are de făcut în cazuri de urgență, a arătat că nu renunță. Nu s-a resemnat, a acționat.

Resemnarea este una dintre cele mai răspîndite stări emoționale ale societății noastre, pe care o găsim peste tot și care merge mînă în mînă cu individualismul. O găsim în mentalitatea de tipul „nu se poate”, „nu schimb eu cu nimic”, „sînt prea mic/neimportant pentru a conta ce fac eu”. Din nefericire, starea aceasta de abandon pe care o observăm la nivel social reflectă abandonul interior și emoțional al oamenilor. Atunci cînd reducem implicarea noastră doar la propriile nevoi fără a fi conștienți că lucrul acesta se va reflecta în nivelul calității vieții noastre. Cînd nu mai vedem imaginea de ansamblu și ne centrăm doar pe o secvență, acest lucru va duce la un efect de tunel, vom privi îngustat, iar consecințele emoționale în timp vor fi dezvoltarea stărilor de apatie, tristețe, neputință, ne vom simți de parcă am fi prinși într-o melasă vîscoasă.

Resemnarea este o renunțare la viață, la a mai trăi, la a mai schimba ceva. Modul de a gîndi atît de răspîndit în care acceptăm cu placiditate lipsa propriului control asupra vieții, stima de sine scăzută care ne caracterizează, lipsa de încredere în propriile forțe, toate acestea vin din mesajele rulate în jurul nostru. Dar un factor care mi se pare că este foarte responsabil de modul nostru de gîndire în starea de resemnare este rușinea.

Rușinea ne-a fost indusă în mediul familial și social. Rușinea brută, simplă ne împiedică faptele bune și ne limitează capacitatea de fi fericiți. Rușinea e pandemică în educația noastră, într-atît este de răspîndită. Ne-a fost predată și ne este în continuare predată menținînd una dintre rănile care se produc la nivel psihologic – rana umilinței. Atunci cînd trăim cu mesaje de genul „Capul plecat sabia nu-l taie” – este unul dintre cele mai toxice pe care le putem primi și care ne induce rușinea și ne menține gîndirea în care avem senzația că sîntem mici, neînsemnați, neputincioși, iar pentru a îndrăzni să faci ceva îți trebuie mult curaj, un curaj care uneori poate părea în ochii celorlalți nebunie. Am observat în modul de a gîndi al oamenilor că pun semnul egal între curaj și nebunie. Doar pentru că îndrăznești, nu te resemnezi și, acolo unde se poate, îți asumi schimbările pe care le vrei în viața ta, nu înseamnă că ești nebun, ești doar un om care nu te-ai resemnat că viața poate fi doar așa și că norocul ți-l poți face și tu, dacă ești dispus să muncești și să-ți vezi de drumul tău, și nu de ce se află în curtea celuilalt – și, sigur, dacă nu ai vreo maladie care să-ți limiteze viața.

Deseori  oameni spun „N-am avut noroc” și uneori chiar poate fi adevărat, sînt oameni care se confruntă cu malformații majore, boli cronice grele sau care trec printr-un accident și duc multă suferință. Și cu toate acestea, sînt oameni care și-au depășit neputința și s-au adaptat extraordinar. Nu s-au resemnat și nu au abandonat să-și depășească limitele impuse de boală sau de handicap.

Schimbările implică un efort mare și pe un termen mai îndelungat, nimic nu se realizează simplu și fără răbdare, nu spun că nu sînt și lucruri care sînt simple sau epifanice, dar de cele mai multe ori schimbarea necesită în primul rînd o conștientizare a lucrurilor disfuncționale, un plan, o disciplină și multă perseverență. Este greu să avem răbdare, dar nu există o alternativă. Cum, în educația noastră, poveștile copilăriei se terminau cu finalul „și-au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți”, promițîndu-ne fericirea absolută (deși nimeni nu știe cum arată aceasta, cred că e o stare care este definită de individualitatea fiecăruia), nimeni nu ne-a spus cum facem în viață după ce am bifat căsătoria cu prințul. De altfel, realitatea este că nu există prinți și nu există prințese, sîntem oameni, unii cu mai multe privilegii decît alții, dar vestea bună este că poți ajunge să ai acele privilegii dacă ești dispus să înveți și să muncești.

Despre învățare, percepția generală este că abia așteptăm să finalizăm studiile pentru a nu mai fi nevoiți să o facem, și aceasta din cauză că procesul învățării este unul dificil și cu o programă mult depășită și încărcată în raport cu vremurile pe care le trăim. Procesul învățării formale se finalizează odată cu terminarea studiilor, iar aici depinde unde se oprește fiecare, la ce nivel de studii. Doar că nu avem modelele sociale care să ne inspire și care să ne ajute să înțelegem că procesul învățării este unul continuu, pe întregul parcurs al vieții, că prin literatură (a citi), spre exemplu, produci noi căi neurale care ne vor ajuta să ne dezvoltăm modul de a gîndi și înțelege o anumită situație, de a avea o perspectivă mai amplă asupra unei situații, de a o pătrunde și a o judeca.

Creierul nostru este programat să acorde atenție achiziției de noi informații, ceea ce înseamnă, mai simplu spus, a învăța. Cu cît există mai multă excitare a sinapselor în aria neuronilor responsabili cu învățarea, cu atît mai puternice devin sinapsele, iar rezultatul este creșterea dinamismului creierului nostru. Atunci cînd repetăm o informație de mai multe ori vom sfîrși prin a o învăța, neuronii respectivi care sînt implicați vor deveni mai puternici și vor crea o nouă cale neurală. Frecvența repetării acestei informații va forma soliditatea informației care se va întări la fiecare utilizare. Altfel spus, cu cît ni se repetă un mesaj sau noi ni-l repetăm în forul nostru interior, cu atît ni-l întărim și-l învățăm ca atare. Dacă noi vom rula mesaje că nu putem face nimic, ne vom menține acest tipar cognitiv și vom acționa în consecință, adică ne vom resemna și ne vom simți neputincioși și, implicit, vom simți durere emoțională, pe care pentru a nu o mai simți ne vom refugia în diferite forme ale dependenței cum ar fi socializare excesivă, alcool, droguri, shopping, alimentație, etc.

Pentru nevoia de recompensă imediată a creierului nostru este responsabilă dopamina, care nu diferențiază dacă ceea ce învățăm este bun sau rău, ea caută doar să fie stimulată, iar expunerea într-un mediu unde modelele sînt cele de tipul „ești prea mic să poți schimba ceva”, „mai bine să-mi fie mie bine, restul nu contează, eu mă descurc” va duce la un soi de supraînvățare care va însemna dependență. Anticiparea recompensei ne face să fim captivi propriilor nevoi imediate indiferent de riscurile la care ne expunem. Iar dependența poate lua multe forme, ca de exemplu munca în care ne aruncăm pentru a nu sta cu noi, fiindcă ar însemna să conștientizăm lucruri care nu funcționează în viața noastră, în jurul nostru, iar acest lucru ar însemna să luăm atitudine pentru a le schimba. Unii dintre noi nu au putința, nu au voința și nici dorința reală de a schimba, iar atunci efectul acestor procese psihice este resemnarea. Dacă am fi dispuși să ne confruntăm limitele cognitive, mesajele pe care le rulăm în mod inconștient, resemnarea nu și-ar mai găsi locul în viața noastră.

În cartea De ce, Doamne? scrisă de C.S. Lewis, autorul își descrie propria luptă interioară cu resemnarea de se împăca cu pierderea soției. Aici resemnarea are rol de Dumnezeu cu care caută să se înțeleagă de ce a trebuit să-și piardă soția și să integreze durerea pierderii acesteia. Toată povestea aceasta m-a dus cu gîndul la mesajele pe care oamenii le rulează atunci cînd se confruntă cu pierderea sau cu durerea. Unul dintre ele este cel de tipul „Așa a vrut Dumnezeu!” sau „Cine știe ce păcate plătesc”, or aceste mesaje sînt tare păguboase pentru mintea noastră deoarece, așa cum am scris mai sus, le vom rula pe acestea și ne vom menține pe același drum neural în care resemnarea se va extinde precum o caracatiță ce ne va sufoca emoțional. Iar cel mai rău este că pînă la sufocare și abandon vom trăi starea de suspans, după cum o descrie Lewis, o stare ca o așteptare, o stare de frică și de suferință care dă vieții un sentiment de provizorat și că nimic nu pare să merite vreun efort. Asta duce la deznădejde, la tristețe și poate duce în timp, rulată prin repetiție, la depresie.

Am văzut lucrul acesta la foarte mulți oameni din preajma mea. Această resemnare, acest abandon interior și, uneori, exterior. Abandonăm relații, renunțăm să visăm, să luăm atitudine din frică, frica de ne arăta vulnerabilitatea, de a fi văzuți sensibili deoarece vulnerabilitatea arătată înseamnă să te expui unui refuz, unei noi respingeri, ceea ce ar putea însemna pentru mulți dintre noi redeschiderea unor răni adînci zidite în noi, ale traumelor emoționale la care am fost expuși atunci cînd eram mici. De aceea uneori abandonăm sau sîntem abandonați fără a avea maturitatea de a discuta și rezolva. S-ar putea să fim surprinși în mod plăcut că, atunci cînd luăm atitudine, cînd luptăm pentru o relație și acționăm într-un mod matur, vom cîștiga mult mai mult decît prin abandon.

Nu spun că trebuie doar să luptăm, sînt și situații și relații în care a ne resemna are valență de înțelepciune, a înțelege că nu se va schimba nimic indiferent de cît de dispuși sîntem să construim acolo. Devine un act al înțelepciunii să pleci și să te retragi. Chiar dacă plecarea poate însemna suferință. Dar dacă privim într-o perspectivă de ansamblu, este mai multă suferință, care va implica costuri mult mai mari pentru sănătatea noastră, dacă stăm, decît suferința ieșirii din acea situație. Uneori este nevoie să acționăm chirurgical pentru a ne proteja sănătatea psihică și fizică. Știu că nu sîntem învățați să plecăm, din contra, unul dintre mesajele rulate în societatea noastră este „Rău cu rău, dar mai rău fără rău” care ne menține blocați în frica de schimbare și într-o stare de resemnare specifică abandonului emoțional.

Ne resemnăm în a nu mai iubi și în a nu lupta pentru iubirea noastră, ne resemnăm în a nu mai învăța constant ca mod de viață și ne petrecem timpul într-o fugă permanentă de noi înșine prin socializări excesive pentru a nu mai simți vidul și nici neputința, căutăm să ne menținem starea de tînguială și nemulțumire generalizată pentru că în acest fel sîntem aliniați cu ceilalți și deci nu ieșim din efectul de turmă, ceea ce va însemna că nu ne vom activa frica de a fi diferiți, de a fi liberi. Sîntem la fel ca toți și, pe undeva, asta ne amorțește simțul datoriei morale față de noi înșine.

Resemnarea are două fețe, depinde de proporția măsurii acesteia și de direcția ei. Uneori resemnarea poate fi o cale de a-ți acorda timp cu tine, de a dezvolta prezența conștientă, modalități de a-ți antrena mintea pentru a dezvolta abilitatea de a fi prezent în momentul de acum, de a abandona judecățile și de a te concentra, mai degrabă, pe acceptarea vieții așa cum este decît așa cum ți-ai dori să fie.

Nu sînt niște recomandări deși așa vor părea, sînt doar gînduri ale mele referitoare la schimbarea stării de resemnare, acea resemnare care ne face să ne abandonăm emoțional, cred că un prim pas este cel în care avem nevoie să conștientizăm ce avem de schimbat în obiceiurile noastre și în modul cum privim lumea, să identificăm acele mesaje rulate care ne țin captivi suferinței și să le modificăm gradual și cu răbdare. Partea în care ne zbatem este inevitabilă și face parte din procesul schimbării. Greșelile și uneori descurajarea, de asemenea fac parte. Totodată și bucuria schimbărilor, maturizarea și reușitele alegerilor noastre, iubirea neabandonată, toate acestea sînt cîștiguri care pot fi măsurabile în starea de fericire individuală. Vă doresc să iubiți fără resemnare.

                                                                                  10 iulie 2021, Île de Ré, Franța

Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală, cu competențe în psihologia muncii și un doctorat în științele psihologie.