Dacă vorbeşti despre psihoterapie, categoric vorbeşti despre psihic şi despre tensiuni intrapsihice, conflicte şi forţe „invizibile“ care ne controlează o bună parte din gesturi şi din acţiuni, într-un cuvînt despre Inconştient. Iar dacă vorbeşti despre Inconştient, categoric trebuie să începi cu Franz Anton Mesmer, care a pus piatra de temelie a hipnozei (şi deci a explorării psihodinamice). Cuvîntul „mesmerizat“ vine de la el şi îl folosim colocvial cînd spunem că ceva ne-a vrăjit, ne-a fermecat. Şi nu greşeşti dacă asociezi psihoterapia per ansamblu cu Inconştientul, pentru că pînă la urmă orice demers psihoterapeutic se leagă de ideea de Inconştient, chiar şi curentele „opuse“ psihanalizei, cognitiviştii pursînge se bazează pe activităţi inconştiente ale subiectului (automatisme mentale, metacogniţii negative involuntare etc.), iar psihiatrul Franz Anton Mesmer e primul care a reuşit să smulgă din puterea supranaturalului accesul la inconştient, pînă atunci mediat exclusiv de preoţi şi atribuit diavolului (prin opoziţie cu raţiunea care ţinea de Dumnezeu). Pe scurt, un fel de Prometeu al psihoterapiei.
 
Tom Burns îi alocă vreo zece pagini lui Mesmer în recenta (şi condensata) lui istorie a psihiatriei de la Johann Cristian Reil, ca întemeietor, pînă în viitorul preconizat sumbru de autor. Are relevanţă să menţionez cum îl priveşte Tom Burns pe Mesmer, pentru că Tom Burns, profesor de psihiatrie socială la Oxford, e psihiatru şi e britanic, iar britanicii se încred doar în adevăruri (cît de moleculare cu putinţă) demonstrate ştiinţific. Poate exact opusul îl atrage pe Burns spre Mesmer, pe care îl consideră „cel mai uimitor om din istoria psihiatriei şi poate din întreaga medicină“. 
 
Europa, sfîrşitul secolului Luminilor. Tulburările afective sînt încă privite ca intervenţii ale diavolului pe pămînt. Bărbaţii suferă de hipocondrie, femeile de boala „vaporilor“ şi a leşinului. Franz Anton Mesmer umblă pe la curţile regale, vindecă pacienţi celebri (şi bogaţi) prin pase magnetice şi îi stoarce de bani. Magnetismul animal e un fluid pe care Mesmer pune stăpînire folosind o băutură pe bază de pilitură de fier şi magneţi ataşaţi pe corpul pacienţilor. Spectacolul e unul deosebit. Mesmer pune la punct o întreagă butaforie, se plasează în faţa pacientului şi induce „criza“ subiectului decorat cu magneţi prin mişcări şamanice. E vorba bineînţeles de catharsis, termen pe care îl va teoretiza şi impune psihanaliza aproape un secol mai tîrziu. 
 
Lucrul cel mai important în această poveste e că se produce un miracol – oamenii se simt mai bine fără să ştie de ce. Nici oamenii de ştiinţă nu îşi pot explica ce face Mesmer şi în ce fel funcţionează tehnica lui, şi nici Mesmer nu ştie, dar miracolul se produce cu regularitate şi, mai mult, acest miracol nu vine din Ceruri, ci e chiar aici, în posesia unui om despre care nu e limpede dacă e medic sau vrăjitor. Ce-i drept, astfel de ritualuri cathartice se găsesc pretutindeni în lume, la triburile şi populaţiile (mai mult sau) mai puţin civilizate. De exemplu, Paul Rabinow, un antropolog american contemporan, descrie astfel de ritualuri păstrate pînă astăzi în Maroc, în frăţiile „tămăduitoare“ Aisawa şi Hamadcha. Aici adepţii dansează pe ritmuri de tamburine şi recită o litanie simplă (dikr) pînă cînd intră într-o stare de transă cu efect terapeutic sub îndrumarea unui moqqadem. Rabinow le compară cu show-urile psihedelice ale lui John Coltrane din New York pentru că au acelaşi efect – de eliberare. Iar exemplele pot fi multe. 
 
Bineînţeles că Inconştientul, ca ipoteză de lucru, exista şi înaintea lui Mesmer, chiar din antichitate, dar nu în aceasta rezidă contribuţia lui la întemeierea hipnozei şi, de aici, a psihanalizei ca primă instanţă psihoterapeutică. Oponenţii lui din Biserica Catolică „lucrează“ şi ei cu „criza“, dar pentru ei „criza“ e diagnostică, e semnul posesiunii, al Diavolului, şi exorcizarea se bazează pe alte măsuri (în general violente sau măcar neplăcute). Pentru Mesmer, „criza“ e chiar terapia. Ea produce eliberarea, detensionarea, descărcarea energiei negative (a conflictului intrapsihic) şi poate fi controlată sau indusă de terapeut. Asta e intuiţia lui genială. 
 
De la Mesmer, lucrurile iau amploare. Marchizul de Puységur, Janet şi apoi Charcot sînt tot atîtea borne în teoretizarea şi elaborarea tehnicilor hipnozei. Freud dezvoltă tehnica asociaţiilor libere (trece la accesarea prin cuvînt a Inconştientului) şi clădeşte primul bastion al psihanalizei. Mai departe, psihanaliza îşi atinge apogeul în secolul trecut şi apoi declinul. Apar abordări alternative (cognitiv-comportamentală, motivaţională, suportivă, interpersonală etc.) care trec şi ele prin glorie şi decădere. Astăzi, abordarea psihoterapeutică e cel mai probabil una eclectică, ce foloseşte elemente din fiecare filieră. Chiar şi răspunsul la întrebarea „Ce vindecă în psihoterapie?“ a cunoscut destule schimbări. Asociaţia liberă ca o cheiţă care deschide cutia Inconştientului. Interpretarea psihoterapeutului. Charisma şi postura terapeutului. Transferul şi contra-transferul. Relaţia terapeutică. Accesarea unui celălalt semnificativ (significant other) are sigur un efect pozitiv. 
 
Occident, epoca postmodernă. Psihoterapia e unul dintre lucrurile cele mai fireşti ale lumii occidentale dominante. Psihoterapia e dizolvată atît de bine în societatea civilizată, încît de multe ori privitorului îi scapă felul în care ea susţine şi participă la viaţa de zi cu zi, iar psihoterapeuţii sînt punctele de contact ale reţelelor sociale. Dar e aici nu pentru că ar fi o creaţie artificială, un construct pe care lumea l-a implantat în viaţa noastră, ci pentru că ea era dintotdeauna aici (vezi exemplul lui Rabinow). Tot ce se întîmplă e o (perpetuă) repunere în termeni a unui fapt indisolubil al nostru. Pentru Tom Burns, psihiatria (asimilînd aici şi psihoterapia) e inevitabila noastră umbră. Dar acest lucru se justifică pentru că dezechilibrul, tulburarea (spuneţi-i cum vreţi) de orice fel, în orice măsură şi în orice moment, e umbra care rezultă firesc atunci cînd ne arătăm în lumină. Mai exact, ţine de doza de sinceritate pe care o presupun autoconştientizarea şi asumarea condiţiei umane. Rămîne să vedem dacă instrumentele pe care ni le-am perfecţionat ne sînt folositoare şi sînt folosite cu măsura „dreaptă“. 
 
Pe Hagai Levi n-o să-l găsiţi în nici o istorie a psihologiei sau psihiatriei (deşi e psiholog de formare), ci mai degrabă pe imdb sau într-o viitoare istorie a cinematografiei. Pentru el, psihoterapia e acea „pursuit for happiness“ pe care lumea occidentală o vinde şi o cumpără într-un mod avantajos pentru toţi. Pentru destinul său, psihoterapia a fost un moment decisiv. Serialul de psihoterapie pe care l-a creat a fost unul dintre cele mai notabile succese pornite aparent din mai nimic, cum spunea el la conferinţa de la Stockholm – un miracol, în măsura în care miracolele se produc în industria de film. 
 
BeTipul, un proiect restrîns, pur personal, aproape ezoteric – cum îl caracterizează Levi –, a fost iniţial o miniserie difuzată după miezul nopţii la televiziunea israeliană. În America a devenit unul dintre cele mai de succes seriale şi a fost preluat de mai toate ţările europene prin HBO. L-am cunoscut pe Hagai Levi cînd am participat la adaptarea serialului în România. S-a bucurat că, printre scenariştii de aici, a găsit unul format ca psihiatru şi am avut despre ce vorbi. Pentru că Hagai Levi nu s-a limitat să-şi vîndă drepturile de autor şi să se bucure de ele, ci – într-un veritabil studiu etnopsihiatric – a călătorit în toate ţările care au realizat versiuni proprii şi a căutat să afle şi să înţeleagă ce înseamnă psihoterapia în fiecare cultură, astfel încît adaptarea să fie veridică. În Rusia, psihoterapeutul e o femeie, pentru că psihoterapia nu e o ocupaţie pentru bărbaţi. Pacienţii au mai toţi o legătură afectivă cu ea (deşi acest lucru e interzis în psihoterapie), pentru că problemele personale nu se discută cu străinii. În Polonia, psihoterapeutul e un bărbat mai degrabă acuzator şi ostil, iar în Olanda e un tip simpatic şi prietenos. În Israel e un tip incisiv, dar în SUA şi în România e un tip cerebral, mai degrabă evitant, care se ascunde în spatele unor judecăţi formale. Dincolo de toate, psihoterapeutul lui Levi e un om cu o viaţă personală în derivă, cu greşeli terapeutice şi personale şi cu succese pe măsură. 
 
Psihoterapeutul lui Levi se numeşte Reuven, cuvînt care are mai multe etimologii în ebraică, dar se poate traduce ca „uite-mi suferinţa / uite-mă ca om“. E probabil cea mai cinstită şi reală poziţie a unui psihoterapeut. Călătoria eroului duce la abandon, Reuven îşi lasă locul unei psihoterapeute mai tinere şi se pierde printre ceilalţi oameni. Asta pentru că, după Hagai Levi, psihoterapia eşuează cînd vrea să rezolve totul. Întotdeauna îi va rămîne un teritoriu inaccesibil, acolo unde numai trei lucruri (după cum spune tot el) pot să rămînă în picioare: un sens, o credinţă, o solidaritate. Ceea ce nici Mesmer nu poate să vrăjească.
 
Augustin Cupşa este psihiatru, scriitor şi scenarist.