Se poate vorbi despre „meseria de părinte“? Pe scurt, cum a evoluat ea de-a lungul timpului?

„Meseria de părinte“ eu o văd ca pe o metaforă a faptului că, atunci cînd devenim părinți, noi avem în față o ființă, copilul, care are nevoie de mult timp și dedicare din partea noastră pentru a crește mare. Ea a existat dintotdeauna, există și la toate mamiferele, și la unele specii de animale. Și animalele, și noi, ființele umane, sîntem programați genetic să avem grijă de puii noștri.

Pînă acum aproximativ 50 de ani, „meseria de părinte“ era privită ca un lucru natural, instinctual. Însă, odată cu evoluția psihologiei și cu descoperirile neuroștiinței legate de felul în care funcționează creierul, „meseria de părinte“ a căpătat pentru mulți oameni și o dimensiune nouă: aceea de dezvoltare personală! Dintr-odată, părinții au realizat că ceea ce li s-a întîmplat în copilărie le a influențat modul de relaționare cu cei din jur la maturitate. Biografiile unor oameni care au produs mult rău de-a lungul timpului sau, dimpotrivă, a unor oameni celebri care au făcut mult bine celor din jur au fost aduse sub lupa psihologilor (și aici o am în minte pe Alice Miller, în acest moment), care au explicat comportamentul și felul de a se raporta la cei din jur prin prisma experiențelor din copilărie. Mai recent, psihologii explică comportamentele de bullying (agresare) ale copiilor și tinerilor din evenimente prezentate de media, precum și cele de retragere interioară, prin prisma experiențelor pe care părinții le oferă copiilor acasă. Această informație este acum la îndemîna oricui: relația cu părintele și atașamentul construit în primii ani de viață reprezintă factorul determinant pentru felul în care copilul va crește și va deveni adult.

Un alt motiv pentru care „meseria de părinte“ a dobîndit un loc așa de important în societate este și unul de natură sociografică: acela că femeia lucrează și nu mai stă acasă pentru a crește copiii. Astfel, inițial mămicile, iar mai apoi tăticii au devenit preocupați ca în puținul timp pe care îl au împreună cu copiii să greșească cît mai puțin.

Ce reprezintă, de fapt, parenting-ul? Și ce fel de părinți apelează la astfel de specialiști?

Patty Wipfler, fondatoarea organizației Hand in Hand Parenting, spunea metaforic că un părinte este „apăsat pe butoane“ de copilul său de 50 de ori pe zi. Părinții o pot confirma! Ce vrea să însemne acest lucru? Că momente firești din zi precum masa, mersul la culcare, făcutul temelor, spălatul pe dinți, rivalitățile dintre frați etc. aduc pentru părinți explozii emoționale greu de gestionat. De ce? Fiindcă fix aceste momente erau încărcate de tensiune atunci cînd ei înșiși erau copii. Iar acele emoții grele de atunci au fost acumulate una cîte una în creierul limbic (mai precis în amigdală, ne spune neuroștiința) ca într un sertar care apoi a fost închis cu cheia. Iar în situațiile similare care se petrec acum, cu propriii copii, parcă se deschide acel sertar vechi și prăfuit, iar tensiunea aceea grea – un amestec de priviri grele, de voci amenințătoare, de mirosuri și lumini, de gesturi de neînțeles de la cei mai apropiați oameni din lume – iese la lumină în ciuda voinței lor. Aceste lucruri au devenit cunoscute abia în ultima sută de ani – de aceea, era firesc să apară parenting-ul. Parenting-ul a apărut fiindcă sîntem pe o altă treaptă a evoluției, cînd avem multe informații despre cum cultivăm relațiile cu cei dragi, nu doar cu copiii. În ziua de azi există și știința relațiilor!

Ca o concluzie, parenting-ul este aplicația practică a psihologiei la nivel de relație părinte-copil. Este „meseria de părinte“ cu care noi ne-am născut, îmbogățită cu informațiile aduse de neuroștiință și psihologie. Sînt extrem de multe metode de parenting, pe care personal le-am citit, iar pe unele le-am și experimentat. Am ajuns să am încredere doar în cele care pun relația părinte-copil pe primul plan, și nu în acelea în care se răspunde la întrebări de genul „Cum îmi fac copilul să nu mai aibă crize de furie?“ sau „Cum să îmi fac copilul să nu mintă?“. Îmi place parenting-ul care nu face părinții să se simtă vinovați că sînt niște părinți răi dacă, de pildă, mai țipă la copiii lor. Fiecare om face ce poate el mai bine în fiecare moment al zilei, de aceea părinții au nevoie de multă înțelegere și de susținere, nicidecum de blamare că nu fac lucrurile ca la carte. De aceea înțeleg perfect repulsia multora dintre noi față de parenting, atunci cînd citim: „Este extrem de dăunător să facem X, să facem Y“, fără să ne spună și nouă, părinților, ce să facem cu sertarul acela prăfuit de amintiri emoționale, care la fiecare dintre noi se deschide în momentul în care avem propriii noștri copii. Așa că marea mea recomandare este să ne ferim de lectura de parenting care ne face să ne simțim vinovați.

Un copil nu vine cu tot cu „instrucțiuni de utilizare“. În ce măsură se poate crește „după manual“ (cărți de specialitate)? Dar cu ajutorul specialiștilor?

Sînt cîteva lucruri pe care le au în comun toți copiii, fiindcă sînt programate genetic. Primul e că ei vin pe lume cu așteptarea că părinții lor se vor bucura de ei. Constant. De aceea, nici o carte și nici un specialist nu îți poate spune cum să te bucuri de copilul tău! Al doilea e arhitectura creierului și modul lui de funcționare – gînduri, emoții, comportament – și acestea sînt comune tuturor copiilor. Cărțile de parenting sînt bune fiindcă pot explica părinților acest lucru. Le pot spune, spre exemplu, că atunci cînd un copil nu cooperează, cînd nu vrea să se spele pe dinți sau nu vrea să închidă laptop-ul și să își facă temele, o parte a creierului său cu care raționează și ia decizii, numită cortex prefrontal, s-a închis. Specialiștii în parenting le pot spune părinților să nu ia refuzul personal, să nu îl ia ca pe o lipsă de respect. Ci ca pe un semn că relația lor are nevoie de atenție. De timp investit în ea. De limite blînde. Astfel, părintele află că, atunci cînd ceva nu merge într-o relație, soluția este la el, nu la copil. Nu el are un copil dificil, așa cum se spunea în trecut de către bunici, rude, profesori. Ci e nevoie ca relația lor să devină o prioritate în jurul căreia să se învîrtă totul o perioadă de timp: concediu, serviciu, aranjamente pentru fratele celălalt, găsirea de mai mult ajutor pentru treburile domestice, astfel încît un părinte să se implice mai mult în a ajuta acel copil și, implicit, relația lor. Părintele trebuie să își ia un pic de timp ca să regîndească situația. Copilul nu se adaptează la școală/grădiniță? Părintele își poate lua concediu o săptămînă ca să îi fie alături copilului. Nu neapărat să stea cu el la grădiniță non-stop, ci și să îi pună o limită blîndă prin care îi spune: „Știu că e greu să îți iei rămas bun. Sînt copii noi aici, totul e nou. Dar eu sînt aici ca să te ajut să te simți în siguranță. Și cred mult că tu te poți descurca“. Copilul plînge nestăvilit de teamă că nu se descurcă, de teama că se desparte de părinte. Însă părintele ascultă acest plîns binefăcător și vindecător, care îi scoate literalmente teama din corp și din creier. Pînă la parenting, credeam că acest plîns e manipulator, să nu plece mami și tati. Parenting-ul și, implicit, psihologia, împreună cu neuroștiința, spun că acest plîns eliberează. Studii făcute pe mecanismul plînsului arată că lacrimile care apar din emoții conțin un component al cortizolului (un studiu citat de psihologul Aletha Solter), ceea ce explică de ce copiii plîng atît de ușor – corpul și creierul lor știu ce le trebuie pentru a se vindeca de dureri emoționale.

Un alt lucru pe care cărțile și specialiștii în parenting îl pot aduce este o informație nouă, care demontează o percepție veche – aceea că un copil își arată respectul față de părinți dacă îi ascultă. Cumva, religia și cultura specifică timpurilor trecute punea responsabilitatea relației pe umerii copiilor. Informația nouă este aceea că relația părinte-copil este în grija părintelui, și nu a copilului. Acesta e mersul natural. Înainte, cînd făceam o greșeală, copiii erau cei care își cereau scuze la părinți, indiferent dacă era greșeala lor sau nu. Poate acesta este motivul pentru care ni se pare nenatural să ne ducem noi, adulți fiind, să reparăm relația cu copilul nostru și așteptăm ca el să vină să repare.

Ce mai înseamnă să fii un părinte bun?

Cred că aceasta este cea mai mare temere a părinților din România: că nu sînt părinți suficient de buni pentru copiii lor. Le e teamă să nu greșească, fiindcă își doresc copii fericiți și, mai presus de orice, își doresc o relație caldă și solidă cu ei. Asta eu o văd și ca pe una din temerile noastre care țin de cultura românească: frica de eșec. Ne-a fost teamă să nu fim slabi, motiv pentru care am încercat mereu să fim cei mai buni (școala românească este construită în principal în jurul acestei ideologii), astfel încît să avem un loc bun de muncă, să fim văzuți, acceptați și valorizați. Deci iubiți. Este o teamă care izvorăște din teama de supraviețuire, iar anii comunismului au fost tare duri cu noi, românii, crescîndu-ne această teamă la niște proporții uriașe. Aceeași teamă mi se pare că a apărut și în „meseria de părinte“ – dacă nu sînt un părinte perfect? Am observat la părinți că ei își doresc să nu greșească. Nu să fie părinți buni. Partea liniștitoare a relației părinte-copil este aceea că nici un copil nu are nevoie de părinți perfecți. Ei au nevoie de părinți care sînt alături de ei, cu greșeli cu tot. Dar alături.

Relațiile umane sînt imperfecte, iar un părinte pe care îl preocupă excesiv să fie perfect uită de relație, de fapt. E prea tare preocupat de sine, paradoxal! Iar copiii au nevoie de un părinte prezent în relație, așa imperfect cum e. Un părinte care, atunci cînd greșește, își cere scuze și repară. Asta e relația cea mai importantă și cea mai vindecătoare pentru copii, una în care procesul conectare-deconectare-reconectare este prezent cu toți pașii săi. 

Otilia Mantelers este expert în parenting şi specialist în joaca terapeutică cu copiii între 2-10 ani, fondator al editurii Fluturi pe Cer. Scrie la otiliamantelers.ro, un blog dedicat părinţilor preocupaţi de relaţia cu copiii lor.

a consemnat Adina POPESCU