Memoria, încotro?

Mihaela CZOBOR-LUPP
Publicat în Dilema Veche nr. 912 din 30 septembrie – 6 octombrie 2021
Memoria, încotro? jpeg

„Folosirea justă a memoriei este una care servește o cauză dreaptă

și nu una care reproduce trecutul pur și simplu.”

Tzvetan Todorov,

Statele Unite ale Americii sînt o țară cu o lungă tradiție democratică și liberală, în care respectul pentru libertatea individuală și pentru diversitate și-a găsit o solidă expresie politică. Pe de altă parte, așa acum observă Alexis de Tocqueville, există în societatea americană o puternică tendință de a reduce diversitatea la numitorul comun al unui singur set de idei și valori, pe care grupul social și politic dominant încearcă să îl impună asupra restului societății. John Stuart Mill a denumit această tendință a societății „tirania majorității”. De cîteva decenii, ea a luat în Statele Unite forma unei adînci polarizări și divizări sociale și politice, ce adaugă la inegalitatea socio-economică insularizarea ideologică a grupurilor precum și omogenizarea ideatică crescîndă în interiorul fiecărui grup în parte. Cerința este aceea de a separa în mod categoric ideile și opiniile unele de celelalte și de a filtra impuritățile prin exercitarea a ceea ce aș îndrăzni să numesc un fel de poliție ideologică. Ceea ce este tiranic aici este presiunea spre a elimina diferența și de a ignora, ba chiar de a șterge eventualele legături și intersecții dintre idei și abordări. O presiune ce se exercită atît dinspre stînga progresistă, cît și dinspre dreapta conservatoare.

De două decenii și mai bine, Statele Unite se află angajate într-un război cultural. Politica este văzută după modelul războiului. Societatea este în permanentă stare de asediu și vigilență. Identitatea socială și opinia politică sînt reduse la un act de identificare: pro sau contra vieții sau a dreptului de a alege (în dezbaterile despre avort); pro sau contra homosexualității; pro sau contra pornografiei, a rasismului, a libertății etc. Ceea ce îngrijorează aici sînt fanatismul, lipsa de toleranță și ideologizarea totală. O idee, o narațiune, o identitate, o memorie sînt reduse la o formulă și la un slogan, la un strigăt de luptă ori la un apel la mobilizare. Atît dreapta, cît și stînga americană suferă astăzi de incapacitatea de a percepe și angaja ideile în întreaga lor complexitate, cu generozitate și sensibilitate pentru diversitatea lor. Această inabilitate este cu atît mai gravă cu cît, așa cum aprecia Hannah Arendt, nu avem opinii, ci formăm opinii, prin discuția cu ceilalți, prin luarea în considerare chiar și a punctelor de vedere pe care nu le împărtășim.

Critica conservatoare a felului în care o parte considerabilă a stîngii americane abordează astăzi trecutul surprinde un adevăr și o realitate. Este vorba de un anumit activism și radicalism al acesteia ce tinde să simplifice trecutul, să-l igienizeze, să îl corecteze în conformitate cu un ideal de perfecțiune ce denaturează complexitatea istoriei și a motivațiilor umane. Recent, stînga americană a intensificat campania de reimaginare a unor simboluri instituționale și de evacuare din spațiul public a unor reprezentări artistice și artefacte ce sînt percepute ca fiind ofensatoare la adresa grupurilor marginalizate și oprimate. Asemenea încercări sînt cu atît mai nocive cu cît se petrec în școli. Școala nu trebuie să formeze ideologi, ci indivizi și mai ales cetățeni capabili să gîndească autonom și cu o adîncă înțelegere a contextului și nuanțelor, a complexității adevărului istoric și a caracterului sofisticat pe care adevăratele dezbateri de idei îl au... Un act ce necesită îndoială critică și reflecție, precum și încercarea de a-ți înțelege preopinenții și de a contribui la crearea unui mediu propice dialogului.

În chiar momentul în care scriu aceste rînduri, statuia generalului confederat Robert E. Lee este dată jos de pe soclul ei din Richmond, fosta capitală a Confederației în Războiul Civil american dintre Sudul susținător al sclaviei și Nordul aboliționist, fiind dusă într-un depozit, departe de spațiul public. Ceea ce mulți dintre conservatorii americani refuză să accepte este că actul de contestare și îndepărtare din spațiul public a acestor monumente este un act legitim de dreptate socială, în măsura în care el dezmembrează un mit al Sudului ce justifica sclavia și rasismul și redă spațiul politic și public celor subjugați, celor cărora demnitatea umană le-a fost confiscată. Acest proces, așa cum ne amintește James Baldwin, este dificil și dureros. El nu poate avea loc inițial decît într-o formă violentă, eruptivă, prin contestarea și refuzul unei istorii ce nu a fost pentru afro-americani nimic altceva decît „un jug insuportabil, o închisoare împuțită, un mormînt tot mai strîmt” – toate metafore ce evocă invizibilitatea, aneantizarea, uciderea simbolică sau fizică a afro-americanilor. Urmele acestui trecut persistă astăzi în structurile instituționale și în cele ale vieții cotidiene, în modul în care spațiul public este construit, precum și în modul în care evocăm și comemorăm trecutul. Actul de dreptate socială necesită prin urmare o abordare critică a trecutului, un demers pe care mulți conservatori americani îl resping astăzi în numele unei nostalgice mitizări și idealizări a acestuia.

Tendința de a simplifica și radicaliza opiniile și abordările afectează astăzi și raportarea societății americane la propriul ei trecut, în mod deosebit în relație cu problema spinoasă a sclaviei și a rasismului endemic ce continuă să persiste în această țară. Uciderea, în mai anul trecut, cu sînge rece, de către un ofițer de poliție, a afro-americanului George Floyd a intensificat lupta progresistă din Statele Unite împotriva rasismului și pentru dreptate socială. O importantă parte a acestei lupte o reprezintă demersul stîngii de a recupera și nara o istorie a Sudului american care arată exploatarea dezumanizantă a sclavilor afro-americani. În ultimii ani acest demers a luat, printre altele, forma luptei pentru înlăturarea din spațiul public a multora dintre monumentele ce comemorează în statele din Sudul american eroismul și sacrificiul soldaților confederați.

De mai bine de doi ani, la un liceu din San Francisco, decizia consiliului de a distruge și ulterior doar de a acoperi o frescă din 1936 intitulată Viața lui Washington a generat intense dezbateri. Motivul este portretizarea sclaviei afro-americanilor și a violenței albilor împotriva populației americane indigene, aspecte ce ofensează minoritățile în cauză. Ironia este că pictorul, Victor Arnautoff, membru al Partidului Comunist, nu îl plasează în multe dintre imagini pe George Washington în centru, ci pe sclavii afro-americani, pe indigeni și, în general, pe oamenii de rînd. Intenția era clar progresistă: Arnautoff critica aici societatea timpului și istoria americană, plasînd în centrul atenției privitorului clasele oprimate, adevărații agenți ai istoriei, și suferința lor. Fresca lui Arnautoff coincide în intenție cu stînga americană contemporană. Din păcate, acest aspect le scapă celor care aleg să judece dintr-o perspectivă ideologică îngustă. Astfel, din modul în care judecăm trecutul dispare efortul de a înțelege opera artistică în contextul ei social, politic și cultural.

Recent, Universitatea din Kentucky a fost dată în judecată de către studenți pe motiv că o frescă din 1934 arată imagini (ofensatoare) ale sclavilor afro-americani. Printre cei care s-au opus acestei cerințe a fost și artista de culoare Karyn Olivier, care a fost comisionată de către universitate în 2018 să picteze o nouă frescă drept răspuns la cea inițială din 1934. Motivul, explică Olivier, este acela că propria ei creație nu are sens decît în relație cu fresca inițială. După cum ne amintește Edward Said, este imposibil să disociezi istoriile celor subjugați și ale asupritorilor, memoriile și vocile lor se întrepătrund unele cu celelalte, o complexitate și o pluralitate ce decid sensul istoriei. Din păcate, acest aspect le scapă celor care, în numele corectitudinii politice, cer eradicarea frescei din 1934. Exemplele ar putea continua, dar mă opresc aici.

p 10 jos karyn olivier wc jpg jpeg

Memoria este esențială atît pentru construirea identității individuale, cît și a celei colective. Ceea ce stînga americană uită astăzi, în radicalismul ei, este faptul că, după cum bine remarcă același Said, o societate are obligația de a crea nu numai spații de luptă, de rezistență și contestație, ci și spații de coexistență, în care comunitatea este reinstaurată și, într-o anumită măsură, reconciliată cu propriul ei trecut. Pe de altă parte, ceea ce dreapta americană uită astăzi, în orbirea ei ideologică, este că excesul comemorativ și mitizarea trecutului pot distruge de asemenea șansele conviețuirii în societăți marcate de violență și amintiri traumatizante.

Acum cîțiva ani, New York Times a publicat proiectul jurnalistic „1619” (anul în care au fost aduși primii sclavi în Virginia). Intenția (progresistă și critică) a fost de a arăta că adevăratul act de întemeiere al acestei țări nu este cel al Revoluției Americane, un act revoluționar de eliberare, ci un act de nedreptate și subjugare. Ca răspuns, dreapta conservatoare a inițiat proiectul „1776“, de reabilitare a părinților fondatori americani. Din păcate, ambele părți, în această dezbatere, continuă să simplifice istoria, să o judece în mod absolut, fie ca obiect de contestație, fie ca unul de venerație. Adevărul este că, în societăți marcate de amintiri traumatizante (și care societăți nu se află în această situație?), posibilitatea conviețuirii necesită deopotrivă abilitatea de a găsi valoare în trecut și de a afla o sursă de inspirație în el, și puterea de a-l contesta și demitiza, de a critica trecutul în numele viitorului și al speranței într-o societate mai dreaptă.

Mihaela Czobor-Lupp predă teorie și filosofie politică la Carleton College. Cea mai recentă carte publicată e Imagination in Politics: Freedom or Domination? (Lexington Books, 2014).

Foto: ©YouTube.com (sus), Karyn Olivier - wikimedia commons (jos)

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.