Despre Melchisedec se vorbeşte puţin şi tainic în textul biblic. Numele îi este menţionat de trei ori în Biblia ebraică, respectiv în Vechiul Testament, în trei versete diferite (două în Geneză şi unul în Psalmi). El se înfăţişează, neaşteptat şi misterios, ca „rege al Salemului“ şi „preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt“. Salemul (ebr. Shalem) a fost interpretat ca făcînd referire la Ierusalim, una dintre etimologiile posibile ale numelui cetăţii (ebr. Yerushalayim) fiind Yir Shalem, Cetatea Salemului, adică Cetatea Păcii (de la aceeaşi rădăcină ebraică, sh.l.m., precum shalom, „pace“). Dacă aşa stau lucrurile, prima menţiune a Cetăţii Ierusalimului în text este legată de prezenţa Marelui Preot Melchisedec, deopotrivă conducător spiritual şi politic al Cetăţii. Mai multe nu ni se spun. Aflăm însă că Melchisedec este „preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt“ cu mult înaintea instituirii preoţiei, ceea ce se va întîmpla, urmînd tradiţia textuală, tîrziu, prin mijlocirea lui Moise. Primul Mare Preot, uns după rînduiala descoperită prin revelaţie lui Moise, este, ştim cu toţii, Aaron.

Cine este atunci Melchisedec, „preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt“, înaintea instituirii preoţiei şi „rege al Salemului“, înaintea atestării Cetăţii Ierusalimului ca atare?

Iată cum ne este prezentat în Geneză (14:18-19):

Melchisedec, regele Salemului, a adus pîine şi vin: el era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. / Melchisedec a binecuvîntat pe Avram, şi a zis: „Binecuvîntat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pămîntului.

Melchisedec nu este un preot oarecare: vedem că Patriarhul Avram însuşi îl recunoaşte ca Mare Preot, primeşte binecuvîntarea lui şi îi dă zeciuială (Gen. 14:20), prefigurînd rînduiala de la Templul din Ierusalim.

Cea de-a treia ocurenţă a numelui lui Melchisedec apare în Psalmi, de data aceasta într-un context pregnant mesianic:

Domnul a jurat şi nu-I va părea rău: ,,Tu eşti preot în veac, după rînduiala lui Melchisedec“. (Ps. 110:4)

Înţelegem astfel că Melchisedec întruchipează preoţia veşnică pe linia căreia va veni Mesia, înainte şi mai presus de instituţia preoţiei rînduite prin descendenţă levitică, pe linia lui Aaron.

Avem aici mărturia unei semnficaţii înalte şi edificatoare cu privire la menirea Ierusalimului. Locul păcii, ca armonie dintre cer şi pămînt, nu este altceva decît locul prezenţei divine. Marele Preot întruchipează, printr-o mijlocire tainică, această prezenţă. El uneşte cerul cu pămîntul. Melchisedec ne vorbeşte despre acel Ierusalim, Ierusalimul etern, aflat dincolo de timp, nepieritor şi stînd chezăşie pentru legătura noastră cu cerul. Acest Ierusalim coboară pînă la noi în instanţierile vremelnice, pieritoare, ale Ierusalimului pămîntesc, şi este aşteptat să revină, din alt timp şi pentru totdeauna, în perspectivă mesianică.

De aceea, Isaia (cap. 6) şi Iezechiel (cap. 1 şi 10) Îl descriu pe Domnul şezînd pe tron, în Templul Lui, ca imagine, pentru noi, a Ierusalimului ceresc.

Visul lui Iacov

Unirea cerului cu pămîntul prin prezenţa Domnului în Templul din Ierusalim a fost prefigurată de Iacov, nepotul Patriarhului Avram:

Şi a visat o scară rezemată de pămînt, al cărei vîrf ajungea pînă la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea. /Şi Domnul stătea deasupra ei, şi zicea: „Eu sînt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac“.  (Gen. 28:12-13)

Cînd se trezeşte, Iacov înţelege că se află într-un spaţiu al prezenţei Domnului, prezenţă ilustrată grăitor în vis prin imaginea scării ce uneşte tainic toate treptele existenţei:

I-a fost frică, şi a zis: „Cît de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!“ / Şi Iacov s-a sculat dis-de-dimineaţă, a luat piatra pe care o pusese căpătîi, a pus-o ca stîlp de aducere aminte şi a turnat untdelemn pe vîrful ei. / A dat locului acestuia numele Betel […]. (Gen. 28:17-19) 

Betel în limba ebraică înseamnă „Casa (beit) lui Dumnezeu (El)“. Cu acelaşi termen va fi desemnat mai tîrziu Templul (bait) din Ierusalim. Stîlpul de aducere aminte nu este altceva decît reificarea, printr-o corespondenţă liturgică, a scării din vis, iar untdelemnul turnat înfăţişează prezenţa Domnului care „stătea deasupra ei“. Mai mult, Iacov anunţă explicit instituţia Templului, legînd naşterea ei de relaţia personală pe care o va avea cu Domnul:

[…] „Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pîine să mănînc şi hai­ne să mă îmbrac, / şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; / piatra aceasta, pe care am pus-o ca stîlp de aducere aminte va fi casa lui Dumnezeu şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da“. (Gen. 28:20-22)

Reiese că instituirea Templului şi, în general, orice reificare întruchipînd vizibil, în exterior, parcurgerea treptelor interioare sînt intrinsec legate (şi condiţionate) de fluiditatea relaţiei personale cu divinul. Împlinirea acestei legături la nivel comunitar prin construirea Templului din Ierusalim prefigurează era mesianică, recuperînd fragmentar, acolo unde divinul este instanţiat, părţi din lume. Coborîrea divinului în exterioritatea vizibilă şi, deci, reperabilă spaţio-temporal se împlineşte pe ultima treaptă, în perspectivă mesianică, prin transfigurarea trupului însuşi, fără rest, după cum prefigurează grăitor exemplul lui Ilie luat la cer cu trupul.

În această lumină, prezenţa lui Melchisedec reaşază istoria fragmentată a în­tîm­plărilor şi instituirilor ulterioare sub semnul mai înalt al Ierusalimului etern pe care îl întrupează.

Noul Ierusalim

Recuperarea dimensiunii spaţio-temporale prin coborîrea prezenţei divine la nivelul tuturor manifestărilor şi registrelor de existenţă echivalează cu o interiorizare a treptelor: lumea şi trupul nu ne mai rămîn „în afară“, ci toate se re-unesc în virtutea principiului divin care le dă fiinţă. Astfel, Templul Domnului şi, în consecinţă, Ierusalimul ca sălaş al prezenţei divine vor fi resemnificate la alt nivel în perspectivă mesianică: noul Ierusalim, în cheia explicită a textelor profetice, nu este de aici, neputînd fi localizat într-un spaţiu geografic anume, iar trupul devine Templul prezenţei divine. Melchisedec stă mărturie, dincolo de timp, pentru acestea: Templul Marelui Preot este însuşi trupul său, iar Cetatea Păcii, Ierusalimul, este însăşi Pacea (Salemul). De aceea, el „scoate“ (ebr. hotzi, „face să iasă“) pîine şi vin (în traducere se preferă îndeobşte varianta mai puţin problematică: „aduce“).

Pe linie creştină, trupul lui Hristos este Templul (Ioan 2:20-21), Hristos fiind „preot în veac, după rînduiala lui Melchisedec“ (Evrei 6:20, 7:17, 7:21). Veşnicia preoţiei lui Melchisedec, dincolo de toate circumstanţierile de ordin spaţio-temporal, este explicitată în Noul Testament astfel:

În adevăr, Melchisedec acesta, regele Salemului, preot al Dumnezeului Prea Înalt, […] care, după însemnarea numelui său, este întîi „Rege al neprihănirii“, apoi şi „Rege al Salemului“, adică „Rege al păcii“; / fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavînd nici început al zilelor, nici sfîrşit al vieţii – dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu –, rămîne preot în veac. (Evrei 7:1-3)

Noul Ierusalim, cetatea eternă, va aduce cu ea prezenţa deplină a Domnului, după cuvintele profetului Iezechiel:

Şi din ziua aceea, numele cetăţii va fi: „Domnul este aici!“ (Iez. 48:35)

Iar trupurile celor drepţi vor fi Templul Domnului:

Pe cel ce va birui, îl voi face un stîlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou. (Apoc. 3:12)

În hasidism, se accentuează faptul că ţadik-ul – lit. „omul drept/ neprihănit“, cu referire la omul desăvîrşit spiritual – este stîlpul lumii:

„[…] «Există un stîlp în lume şi i se spune ţadik», pentru că ţadik este unul, din pricina numelui unirii prin care se uneşte cu toate treptele care sînt de la pămînt la cer, adică de la materialitate, care este aspectul lui Tav, capătul de jos al treptelor, pînă la cer, care este treapta supremă, aspectul lui Alef […]. Iată de ce i se spune ţadik, temelia lumii: căci lumea este ca un edificiu care se înalţă pe temelia lui.“ (R. Menahem Nahum, Meor Einayim, apud M. Idel, Ascensiuni la cer în mistica evreiască, p. 261). De alt­fel, numele ebraic al lui Melchisedec este Malkiţedek: „regele meu [malki] este dreptate(a)/ neprihănire(a) [ţedek]“. 

Madeea Axinciuc este profesor de Studii Iudaice la Universitatea din București.