E foarte interesant cum gîndirea și limba noastră sînt ca un balet. Genialitatea unei interpretări este să faci ceva corect și original în același timp. Corect, adică respectînd normele, și original, trecînd dincolo de norme. Paradoxală chestie. Horațiu spunea în Ars Poetica„difficile est proprie communia dicere“. E greu să spui lucruri comune într-un stil original. A fi corect într-o limbă înseamnă în definitiv a fi comun, căci a fi corect înseamnă să respecți regulile gramaticale de bună formare a propozițiilor. Și aceste reguli sînt comune tuturor vorbitorilor unei limbi, ele dau structură limbii, sintaxă. În gîndire e la fel, corectitudinea este dată de respectarea unor reguli logice de deducție. Ai o gîndire corectă dacă nu faci raționamente invalide, dacă nu încalci regulile de inferență logică. Aici, ca și în balet, este vorba de o suită de mișcări mecanice a căror coerență ne dă acel ceva personal și original care ne încîntă. La limită, totul e structură. Gîndirea, vorbirea, baletul, artele marțiale, șahul, societatea etc., toate sînt ceva organizat, în măsura în care au parte de niște structuri recognoscibile și care pot fi duplicate.

O balerină sau un luptător de Aikido repetă la nesfîrșit aceleași mișcări, perfecționînd execuția lor și sincroni-zîndu și respirația cu mișcările mecanice ale figurii pe care o fac. Originalitatea vine din executarea coerentă a mai multor astfel de „figuri“, care au fost repetate în prealabil de multe ori. În cazul limbilor e la fel. Începem, copii fiind, prin a repeta mecanic cuvinte, ca simple etichete pe care le punem pe lucruri și situații, și sîntem corectați apoi de adulții din jur, pînă ajungem să formulăm fraze ample și originale. Acest balet lingvistic se bazează tocmai pe recunoașterea și reproducerea unor astfel de scheme și structuri. Dar vorbirea noastră rămîne un loc comun dacă se reduce doar la reproducerea unor șabloane. Vorbim corect, dar vorbim în clișee. Ceea ce ne scapă este conținutul cognitiv a ceea ce spunem. E vorba de idei, de asocieri și raționamente, de gîndire. Altfel, avem parte de forme fără fond, de reguli respectate într-un mod mecanic.

Respectarea unei reguli, pentru a avea parte de originalitate, trebuie să se facă într-un mod conștient și asumat. E vorba de metacogniție aici, e nevoie să ne gîndim la cum gîndim și să reflectăm un pic la structura și consecințele a ceea ce gîndim sau spunem. E nevoie astfel de o alegere conștientă, de a vedea ce se întîmplă dacă spunem X sau Y și să alegem pe X în cunoștință de cauză, într-un mod asumat și conștient. În cea mai mare parte a timpului sîntem rodul unor procese (mecanice, chimice sau biologice) inconștiente. Nu sîntem conștienți de ce anume face ficatul nostru acum, și e foarte bine că e așa. Important este să fim conștienți de faptul că sîntem conștienți. Această gîndire a gîndirii ne face ceea ce sîntem și ne dă emblema personală și originală a cuvintelor și acțiunilor noastre. Cu toții mîncăm, dormim, respirăm, mergem. Marea majoritate dintre noi conducem o mașină, creștem un copil, scriem un text. Dar important e cum facem toate aceste lucruri. Ele au, toate, un substrat comun fără de care nu ar mai fi ceea ce sînt, dar, dacă se mențin doar la acest stadiu, rămîn simple clișee ale unei vieți gri care nu iese din șablon. Pentru a avea pete de culoare diferite și unice e nevoie să gîndim, să vorbim și să acționăm într-o notă mai personală.

Atenție, acesta nu este un îndemn: hai să fim altfel doar de dragul de a fi altfel, căci și acesta e un clișeu. Toți ratații și închipuiții lumii nu se vor, în definitiv, decît „ceva mai altfel“, sfîrșind însă lamentabil, într-un loc comun. Or, ieșirea din schemă reușește atunci cînd prin ceea ce faci devii un model de coerență, cînd oamenii vor să-ți reproducă ethos-ul și modul de a fi. Un comportament strict mecanic este un șablon, unul mai mult decît mecanic este o paradigmă. O balerină care execută corect o suită de mișcări nu e în mod necesar și originală. Originalitatea ei stă în modul în care leagă aceste mișcări, în felul în care le încheagă într-un tot coerent. Cu artele marțiale este la fel. La sală poți să fii cel mai tare, în sensul în care poți executa cel mai bine mișcările unei scheme, problema apare cînd trebuie să le folosești în situații reale, într-o luptă. E un clișeu că repetiția este mama învățăturii, deoarece ea ne dă posibilitatea să absorbim într-un mod inconștient niște structuri. Dar ca să ieșim din platitudinea unor simple mișcări mecanice e nevoie să ne conștientizăm acțiunile și să legăm schemele într-un tot coerent. Altfel spus, să le dăm viață. Un organism nu e simpla însumare a părților. Întregul e dat de părți, dar și de coerența lor, de modul în care acestea se leagă. Aceasta e diferența dintre un cadavru și un organism viu.

Așa se întîmplă și în lumea cuvintelor. Textele noastre pot fi demontate și analizate prin gîndire critică, iar dacă ele sînt doar strict repetitive sînt etichetate drept clișee sau locuri comune ale gîndirii. Cînd devine fenomen de masă, acest lucru dă naștere limbajului de lemn. Acesta este o înregimentare ideologică a limbii, în virtutea unui canon care acționează ca un veritabil pat al lui Procust, prin care limba e mutilată, ciuntită și subordonată unui model regulativ impus. Acest jargon colectiv acționează printr-o mecanicizare excesivă a limbajului. Limbajul nu mai transmite conținuturi, ci devine o incantație bolborosită, prin care oamenii ajung să vorbească în clișee, repetînd aceleași formule, într-o stilistică maniheistă. Nuanțele dispar, totul e împărțit în „bun“ și „rău“, iar gîndirea este estompată și nivelată pînă la nivelul unei subzistențe cognitive. Vorbești fără să spui nimic, scrii fără să comunici nimic. Forme fără fond. În „epoca de aur“, știrile erau sterile și, în genere, realitatea era prezentată de niște roboți care citeau impasibili, fără pic de compasiune sau empatie, despre mărețele realizări ale socialismului multilateral dezvoltat. Capitalismul era, în toate formele sale, de condamnat, iar comunismul, de slăvit și de urmat.

Limba de lemn e o formă de plagiat continuu, un fel de infracțiune în formă continuată: o perpetuă siluire a limbii. Gîndirea rămîne captivă limbajului și nu îl mai hrănește cu idei și conținuturi cognitive. Mesajul implicit pe care îl transmite limbajul de lemn este că totul e bine și că cine nu e cu noi este împotriva noastră. Asta e tot ce trebuie înțeles. Conducătorul trebuie preamărit și orînduirea respectată întocmai. Restul sînt nuanțe de care nu avem nevoie. Noi muncim, nu gîndim. Limba este canonizată prin formule stereotipe de genul „totala abnegație a clasei muncitoare pentru reușita socialismului“ și gîndirea este sufocată de această înghețare ideatică. Limba de lemn tîmpește, descurajează gîndirea și estompează creativitatea. Limba de lemn înregimentează și uniformizează gîndirea, or o gîndire în lanțuri e o gîndire moartă. Gîndirea se hrănește din căutare și libertate, și orice formă de înregimentare o distruge.

Există astfel, la nivelul limbii și al gîndirii, un formalism bun și unul rău. Cel bun este dat de respectarea regulilor de bună formare, de respectarea gramaticii și a logicii. Cel rău este dat de înregimentarea ideologică în clișee și șabloane. Un om creativ e un om liber, care exprimă firescul din el, un om pentru care limba și gîndirea au intrat în simbioză și se hrănesc reciproc una pe alta. Stîlcind limba, omori și gîndirea, după cum și o gîndire confuză dă naștere unei bolboroseli lingvistice. Limba de lemn ne diminuează simțurile și ne estompează gîndirea. Ea nu mai caută, nu mai alege, nu se mai miră și nici nu se mai întoarce asupra ei. Totul e deja știut și conturat într-un spațiu cognitiv polarizat prin ideologizare. Mă opresc aici căci e greu să scrii despre platitudini fără să cazi în platitudine, după cum e la fel de greu să analizezi șabloane mentale fără să cazi în clișee cognitive. Vorba cîntecului: Ține minte, sfîrșitul nu-i aici… 

Sorin Costreie este prorector al Universității din București și conferențiar la Facultatea de Filozofie.