Legatul marxismului se confundă, în cazul Europei Centrale şi de Est, ca şi al spaţiului sovietic, cu un interval cronologic definit prin practica socialismului real: dincolo de delimitări şi de disocieri, regimurile totalitare edificate în anii de după 1945, în prelungirea celui sovietic, au invocat, ca temei legitimator, dogma marxistă. În varianta sa hibridizată, marxism-leninismul, viziunea imaginată de Marx este cea de la care se revendică un întreg şir de tirani. Nicolae Ceauşescu nu face excepţie de la regulă: brutalitatea sa gregară nu anulează fidelitatea faţă de un cod intelectual şi de conduită care este unul esenţialmente de sorginte marxistă.
 
Oricît de abrupte şi de „reacţionare“, micile observaţii de mai sus nu fac decît să traducă un truism pe care nu îl putem evita în orice discuţie legată de marxism şi de avatarurile sale. Notaţiile unui Leszek Kolakowki merită evocate, în orice ocazie. Vocaţia prometeică a marxismului este înscrisă în codul său genetic, de vreme ce marxismul se propune, încă de la inventarea sa intelectuală, ca un instrument de cunoaştere şi de acţiune. Odată cu Marx, gestul filozofic este pus în serviciul unei clase sociale, clasă ce este învestită cu misiunea de a emancipa întreaga umanitate. Desprins din trunchiul iluminismului, aspirînd, ca orice vulgată melioristă, la hibridizarea umană în vederea atingerii perfecţiunii, marxismul oferă acea cărămidă universalistă şi profetică pe care se va ridica întregul edificiu totalitar. Însăşi experienţa revizioniştilor antitotalitari din Europa Centrală probează că despărţirea de marxism este una dintre căile ce deschid accesul către autonomia intelectuală şi suveranitatea politică. Căci marxismul, ca orice filozofie reductibilă la osatura unei religii politice, nu poate fi separat de experienţa tiraniei exercitate în numele premiselor sale intelectuale.
 
Anii de după 1990 ilustrează formidabila capacitate de supravieţuire a acelui nucleu utopic şi voluntarist definind marxismul, în oricare dintre variantele sale istorice. Celor de astăzi, în România sau aiurea, marxismul le apare îngemănat cu o întreagă mitologie a luptei revoluţionare: editarea jurnalelor lui Che Guevara la Editura Polirom, în absenţa oricărei abordări critice a unui studiu introductiv, este un punct dintr-o serie intelectuală a tentativelor de edificare a unei stîngi colorate tiermondist la noi. Efigia lui Guevara, cel ce îmbină rigoarea ideologică cu un exotism tragic al destinului, este piesa centrală a unui panteon ce rămîne în imaginarul stîngii occidentale.
Forţa actuală de seducţie a marxismului derivă din capacitatea sa de a da substanţă intelectuală urii şi frustrărilor ce bîntuie un mental colectiv: resentimentul este impulsul fondator pe care îl putem asocia cu ethosul marxist, în varianta sa politică. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît sensibilitatea marxistă este permeabilă la nuanţele ideologice ce colorează peisajul postbelic. În Asia, America Latină sau Africa, marxismul a devenit un alt nume al urii împotriva Occidentului, Occident întrevăzut ca agent al maleficului imperialism. În egală măsură, marxismul postbelic este unul dintre vehiculele cele mai importante de difuzare a antisemitismului, citit, de această dată, ca anti-sionism.
 
Cazul Uniunii Sovietice este unul exemplar şi dramatic.
În cele din urmă, o lectură critică a legatului marxist, în Europa posttotalitară, nu poate evita referirea la dezirabilitatea unui discurs întemeiat pe valorile gemelare ale libertăţii şi moderaţiei. În contra potenţialului de resentiment pe care soteriologia marxistă îl poate mobiliza, intelectualul critic – în tradiţia unor Raymond Aron sau William F. Buckley Jr. – poate să invoce, cu seninătate şi temeritate, patrimoniul pluralismului, libertăţii şi echilibrului. Societatea plurală poate fi imaginată doar prin abandonarea unui fanatism liberticid şi suicidar.
 
Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. Este unul dintre coautorii cărţii Explorări în comunismul românesc (Editura Polirom, 2004, 2008).