O stafie bîntuie Europa de Est și mai ales România – stafia sexomarxismului. Toate puterile reacționare ale acestui colț de lume s-au unit parcă într-o sfîntă hăituială împotriva acestei stafii.

Există oare vreo mișcare socială care în ultimii ani să nu fi fost defăimată, ca fiind… sexomarxistă? – vine inevitabil întrebarea, parafrazîndu-i pe Marx și Engels, și apoi răspunsul: E clar de aici cel puțin un lucru, toate forțele mai mult sau mai puțin reacționare, dar care își simt amenințat statu quo-ul, într-un fel sau altul, recunosc sexomarxismul ca fiind o putere.

Cam așa ar suna Manifestul Sexomarxist, transpunînd începutul celebrului text semnat în 1848 de Karl Marx și Frie-drich Engels într-una dintre panicile morale ale prezentului. Un coșmar cît se poate de real pentru mulți dintre cei care cred că o nouă revoluție se află în plină desfășurare, una tăcută, dar fără îndoială radicală, resentimentară și revanșardă, cu scopul nedeclarat, dar unanim identificat, de a prelua mijloacele de (re)producere și de a liberaliza sexul. După 30 de ani de la înlăturarea comunismului, o mineriadă sexuală e gata să izbucnească și să pună mîna pe instituțiile de forță ale statului. Alăturarea dintre cele două cuvinte ar putea fi văzută ca o trimitere la trecutul comunist și la sex, rămas ultima supapă socială într-o societate care experimenta privațiuni de tot felul. Pe de altă parte, în registrul actual, imaginea viitorului este nudă: brava lume nouă este una din care totul lipsește, cu excepția sexului, care substituie afluența. În plină economie de penurie am fi antreprenorii propriilor corpuri exploatate colectiv. Sexul ne va învinge. Istoria acestei lupte distopice, zic unele voci, nu este istoria luptei de clasă, ci a „luptei de sexe“, ceea ce sună interesant și provocator. Să ne aplecăm puțin asupra problemei. Chiar așa să fie? Să facem un zoom-in.

Prima întrebare care se pune este „Cine sînt și ce vor sexomarxiștii?“, apoi „Cine și ce vrea reacțiunea?“. O căutare pe Google a cuvîntului sexomarxist scoate imediat la lumină cîteva exemple edificatoare despre cine sînt și ce mînă în luptă tabăra sexomarxistă. „În România sînt un grup de oameni care au un public ostil. Ei au tot felul de bube cum ar fi ideologia de gen, marxismul…“, încearcă să facă lumină rapid cineva, lăsînd impresia că vorbește despre o reprezentație cu amatori care, evident, nu se ridică la nivelul așteptărilor publicului. Pe un alt site, găsim un răspuns mult mai clar: „Sexomarxismul este corectitudinea politică“. Cum li se interzice unora să mai dea în cap în stînga și-n dreapta, cum interdicția asta devine extremă, de parcă toată libertatea lor s-ar limita doar la acest drept!

Într-un alt ungher al Internetului aflăm și ce pune la cale această amenințare: „Sexomarxiștii nu mai cer, ca Marx și Engels în 1848, desființarea familiei, ci redefinirea ei“. Apoi, pericolul se conturează din ce în ce mai clar: „Sexomarxismul este doar o interfață a acestui arhipelag ideologic care de fapt vizează intimidarea majorităților“. În fața unui astfel de inamic, e limpede că orice alianță este posibilă și legitimă: „PSD-ul e mai puțin nociv decît sexomarxiștii“, ne liniștește cineva.

De aici și pînă la dușmanul comun de pretutindeni și de nicăieri nu mai e decît un pas, iar un patriot vigilent și cu temele făcute are mereu o listă pregătită cu inamicii din umbră. „Soros, SRI, DNA, sexomarxiștii, corporațiile, masoneria ocultă!“, face apelul un internaut. Prin urmare, și instituțiile pot fi sexomarxiste, nu numai oamenii, și mai ales ONG-urile. Indiferent de misiunea sau scopul organizației, rețeta deconspirării e menită să repună rapid lumea în ordine: „ONG-ul sexomarxist UNICEF“, ne avertizează apocaliptic un binevoitor.

Bun, dar dincolo de lumea virtuală, unde lucrurile se spun direct și fără menajamente, mai există și lumea reală, unde lucrurile sînt ceva mai complicate și unde sexomarxiștii sînt cvasi-inexistenți. De exemplu, pentru persoanele trecute de 50 de ani, cuvîntul sună straniu și reacția este aproape identică: „Cineee? Cuuum ai spus?“. Pentru cei între 30 și 50 de ani există o oarecare cunoaștere, dar și aceasta e nuanțată. Adică depinde – de nivelul de studii, de gradul de participare la acțiuni civice, de mediul de proveniență și, maledictum… de gen.

E clar însă că un profil de sexomarxist se poate desprinde de aici, fără a avea pretenția unei imagini întru totul fidele, dar cred că mult mai interesantă este reacția celor care au răspuns adoptînd eticheta. Pe urmele lui J.L. Austin, s-ar putea spune că sexomarxismul e un exemplu clasic de performativitate. Volens-nolens, cuvîntul a dus la crearea unui grup de oameni care se identifică amuzați cu această „frică“, cu toate că adoptarea termenului a implicat și transformarea sa radicală și inversarea sensului său inițial. De la frică la anecdotă, de la primejdie iminentă la circumstanță neserioasă, de la divulgare la vulgarizare, construcția Celuilalt, nimic altceva decît un alt țap ispășitor gata să răspundă global pentru toate problemele cotidiene, a eșuat. Narațiunea morală menită să susțină diviziunea n a fost credibilă, iar eșecul referendumului pentru familie și rezultatele ultimelor alegeri europarlamentare sînt exemplele elocvente ale eșecului. Cum așa? Să facem un zoom-out.

În ultimii ani, în Europa, curentul pro-închidere, populist, conservator, eurosceptic și național-identitar a prins aripi și a dat naștere unor mișcări ciudate de extremă dreaptă. În Europa Centrală și de Est, cazul Ungariei sau Poloniei, curentul a crescut de la an la an și a dus la (re)nașterea și (re)inventarea unor mișcări politice populiste bazate pe frica de Celălalt, iar efectele nu au întîrziat să apară. În România, însă, luptele imaginare cu sexomarxiștii, printre altele, nu au adus capital politic nici pentru Dacii Liberi, nici pentru Noua Dreaptă sau vreo altă organizație de acest tip. Ultimul experiment politic eșuat lamentabil pe linia tradiționalist-conservatoare a fost Partidul România Unită. Este adevărat că insuccesul acestor mișcări a fost generat, în parte, și de PSD, care a acoperit cît a putut de mult din discursul populist și eurosceptic, creînd confuzie în speranța că asta îi va aduce voturi.

În ultimii ani (chiar și în vremuri de austeritate), România s-a menținut în top în sondaje drept cea mai pro-europeană țară din UE, spre disperarea multora. Acest fapt ne arată, pe de o parte, că valorile românilor au totuși o țintă, iar aceasta este mai degrabă liberală (progresistă) decît conservatoare. Cel puțin în urban. („Declarația de independență“ a Vioricăi Dăncilă de la Strasbourg a produs efecte pe termen lung pentru PSD, iar în preajma referendumului pentru familie e posibil să fi contribuit masiv la demobilizare.) În rural, lumea este mai puțin în legătură cu inamici invizibili de acest tip și este și mai puțin atașată ideologic decît în urban. Acolo, termenul de sexomarxist nu există și luptele directe precum „Referendumul pentru familie“ au prins iz de banc politic. „Pe noi ne mănîncă urșii, iar lor le arde de referendum“, zicea o localnică din Peștera, semn că problemele adevărate se aflau în cu totul altă parte.

Una dintre asumpțiile eronate des întîlnite în științele politice este aceea că oamenii votează în funcție de interesele lor imediate și egoiste. Se pare că, dincolo de interesele lor egoiste, oamenilor le pasă cu adevărat de grupurile din care fac parte, fie ele construite pe criterii de gen, rasă, regionale, religioase sau politice. Politologul Donald Kinder spunea că, în chestiunile de opinie publică, întrebarea care se pune este nu „Ce-mi iese mie din asta?“, ci „Ce ne iese nouă?“, iar din lupta cu sexomarxiștii nu prea se întrevăd beneficii palpabile nici pentru țărani, nici pentru precariatul urban și nici pentru cei aproape cinci milioane de migranți, potrivit estimărilor BM, pentru a enumera doar cîteva grupuri de interes.

Totuși, ceea ce a reușit în cele din urmă invenția acestei etichete a fost o nouă deturnare a atenției și mascarea unor probleme reale precum creșterea inegalităților la toate nivelurile intra- și inter-regionale, intra- și inter-urbane sau rurale, a sărăciei extreme din comunitățile marginalizate, a problemelor legate de dezvoltările imobiliare nereglementate, de noile tentative de privatizare a sistemului medical românesc etc. Sub acest aspect, este evident că „lupta de sexe“ nu este doar o încercare de bagatelizare a vechii lupte de clasă. Văzută mai de aproape, ea capătă o ciudată formă de armă discursivă. 

Răzvan Papasima este doctorand în antropologie la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București.