În România, dacă te internezi să te operezi de apendicită, sînt şanse mari să fii trezit mai devreme din anestezie de nişte zgîlţîituri la capătul cărora se află o asistentă scîrbită: „Haideţi, domnu’, scularea! Mergeţi repede la farmacia spitalului, să ne cumpăraţi nişte betadină, că trebuie să vă schimbăm pansamentul şi nu mai avem cu ce să vă dezinfectăm! Şi, dacă tot mergeţi, să luaţi şi nişte seringi de unică folosinţă, pentru colegul cu care împărţiţi patul, că are dureri şi nu avem cu ce să-i facem calmante.“

Dacă, în ţările civilizate, rata de supravieţuire la copiii bolnavi de cancer e de 90%, la noi, unul din doi moare pentru că sistemul de sănătate e incapabil să ne apere dreptul la viaţă, garantat prin Constituţie. Nu avem posibilităţi de diagnosticare exactă pentru anumite tipuri de cancer, nu avem suficiente aparate de radioterapie, iar cele pe care le avem sînt vechi şi perimate, nu avem bani de citostatice, nu avem, nu avem, nu avem…

În asemenea condiţii, nu e de mirare că tot mai mulţi români ajunşi în situaţii medicale cruciale îşi caută salvarea în altă parte. Dacă deschizi Internetul într-o zi normală, e imposibil să nu te întîlneşti măcar cu trei tragedii. Oamenii îşi spun poveştile zguduitoare şi apoi te roagă să le virezi un mic ajutor în conturi, ca să poată să meargă să se trateze în clinici din afară, la costuri exorbitante, de sute de mii de euro. Dar pe cine să ajuţi mai întîi, cînd e inflaţie de nenorociri, iar la uşa Facebook-ului îţi bat copii a căror viaţă atîrnă de un transplant complicat, tineri a căror salvare atîrnă de o operaţie despre care în România nici nu s-a auzit, ori bătrâni care au nevoie de cîteva mii de lei, ca să-şi cumpere o proteză auditivă? Pe cine să ajuţi mai repede, cînd acestor cauze medicale li se adaugă zeci şi sute de cazuri de sărăcie cruntă, poveşti ale unor copii pe care i-a prins iarna desculţi, într-o bojdeucă, ori istorii cu bebeluşi abandonaţi în maternităţi, pentru care nu există lapte praf şi scutece? Pentru cine să deschizi contul de Internet banking, ca să faci un virament din puţinul pe care-l ai, atunci cînd tuturor celor de mai sus li se adaugă zeci şi sute de ONG-uri care salvează căţei maltrataţi, renovează spitale, protejează victime ale violenţei în familie ş.a.m.d.?

Pe zi ce trece, ne imunizăm tot mai tare, pe zi ce trece, poveştile cutremurătoare care ne ajung la urechi ne găsesc tot mai puţin dispuşi să empatizăm, să plîngem pentru cei care suferă şi, în final, să le sărim în ajutor. Nu e rea-voinţă, e o consecinţă firească a afluxului mare de tragedii la care sîntem expuşi. Pe de o parte, am căpătat, pur şi simplu, rezistenţă, exact ca bacteriile la antibiotice, pe de alta, şi dacă n-am căpătat-o încă, nu mai putem să ducem atîta durere şi începem, pur şi simplu, să fugim de ea. Încercăm să ne expunem cît mai puţin. E un mecanism de autoapărare absolut firesc.

Rezultatul: cei care ies în social media şi strigă după ajutor se trezesc nu doar în condiţii de concurenţă atroce, ci şi faţă-n faţă cu un public anesteziat, din ce în ce mai greu de convins să ducă mîna la portofel. În aceste condiţii, ajung să „cîştige banii“ tragediile care se „vînd“ cel mai bine. E pur şi simplu marketing, un marketing al suferinţei, care trebuie făcut ca la carte. Nu mai contează atît de mult povestea, poveştile sînt toate la fel, cu oameni care au de plătit sute de mii de euro pentru ceea ce alţii au (deocamdată) gratis: nişte viaţă, nişte ani în plus. Contează felul în care ea e spusă, măiestria celor care o scriu, contează modul de prezentare, contează credibilitatea celor care lansează şi propagă mesajul. Între un status amărît de Facebook şi o campanie făcută ca la carte (cu site, număr de SMS, pagină de Facebook, concerte şi alte evenimente dedicate, slogan şi cîte şi mai câte), banii îi va lua campania făcută ca la carte. Şi mai e ceva care atîrnă absolut decisiv: transparenţa faţă de potenţialul donator. Între un strigăt disperat care spune „Am nevoie de 120.000 de euro, ca să mă tratez la o clinică din Paris“ şi unul care spune „Am nevoie de 120.000 de euro, ca să mă tratez la clinica cutare din Paris, care o să-mi facă tratamentul cutare, constînd în procedura X, iată, ataşez corespondenţa cu clinica, dovada că m-au acceptat la tratament, documentele de diagnostic şi devizul estimativ, cu semnătura clinicii“, ghiciţi cine va convinge. Exact. Aţi ghicit. Cu cît eşti mai transparent şi dai mai multe informaţii, cu atît eşti mai convingător. Şi e firesc să fie aşa. Printre tragediile reale, circulă şi foarte multe escrocherii, iar donatorii nu vor să fie păcăliţi. Îşi doresc să fie siguri că banii lor s-au dus către un caz real şi îşi mai doresc ceva foarte important: să fie ţinuţi la curent cu evoluţia cazului pentru care au donat. Vor să audă veşti bune, vor să se bucure alături de cel pe care l-au susţinut şi cu care au empatizat, în ultimă instanţă vor, pur şi simplu, să nu aibă senzaţia că au aruncat banii într-o gaură neagră, care a dispărut pentru totdeauna de pe faţa Internetului. Pentru asta este absolut obligatoriu să se facă follow-up. O campanie serioasă nu se termină decît la multă vreme după ce pacientul s-a însănătoşit. Pînă atunci, cineva din familie (sau chiar el, dacă poate) updatează periodic blogul care i-a spus povestea, ţinîndu-i la curent pe cei care l-au ajutat, cu tot ce i se întîmplă important din punct de vedere medical. O campanie serioasă îi ţine la curent pe donatori chiar şi în situaţia în care pacientul pierde lupta cu boala. Ştiu, sună extrem de cinic, dar, în momentul în care ai ajuns să ceri ajutorul unor necunoscuţi, le datorezi sinceritate pînă la capăt. Dacă nu o oferi, încrederea lor în cei care ţi-au propagat mesajul va scădea, odată cu disponibilitatea lor de a mai dona şi pentru alte cazuri, în viitor.

Cum spuneam, concurenţa pe piaţa suferinţei este uriaşă, şi nu mai vorbim de empatie şi-atît, vorbim de marketing, în cel mai exact şi mai crud sens al cuvîntului. Marketing al luptei cu moartea. Trăim în ţara care ne-a răpit pînă şi dreptul de a ne trăi durerile fizice cu demnitate. Am ajuns vînzători ai propriilor tragedii. 

Simona Tache este jurnalistă şi scriitoare. O găsiţi şi pe blogul www.simonatache.ro.