● Kurt VONNEGUT – „Am de gînd să-i dau în judecată pe cei de la Brown & Williamson Tobacco Company, producătorii ţigărilor Pall Mall, şi o să le cer un milion de dolari despăgubire! Începînd de la vîrsta de 12 ani fumez, ţigară de la ţigară, doar Pall Mall fără filtru. Şi, de ani buni, ei îmi promit – încă de pe pachet – că mă vor ucide. Dar am ajuns la vîrsta de 82 de ani. Vă mulţumesc mult, ticăloşi nenorociţi! Sînt dependent de ţigări. Şi continui să sper că ele mă vor omorî. Un foc la un capăt şi un neghiob la celălalt.“ Recunosc, această declarație extrasă dintr-un eseu al lui Vonnegut este cel mai șocant credo de fumător pe care l-am auzit vreodată. Nu mai e nimic de adăugat la prezentarea genului de fumător care era autorul Abatorului nr. 5. 

F. SCOTT FITZGERALD – Iubitorii literaturii sale discută și astăzi sensurile acelei misterioase afirmații pe care Daisy o face, la un moment dat, într-o conversație cu soțul ei, Tom, în Marele Gatsby: „O să te întîlnesc la vreun colț de stradă. Voi fi bărbatul care fumează două țigări“. Desigur, replica lui  Daisy se pune în context (căldură sufocantă, ceva substanțe poate, dar și felul ei dea fi, cam aerian, plus indiciile anterioare replicii care arată că personajul glumea) și se analizează mai ales din perspectiva studiilor de gender. Mie, însă, mi-a atras atenția imaginea unui bărbat care fumează două țigări. Scott Fitzgerald avea o constituție firavă – aparițiile lui erau, toate, fragile. Ochii de un verde pal, părul șatenuț și pielea albă ajutau temperamentului său, mai degrabă retractil. Sigur că era un frenetic amator de petreceri, dar dacă vă imaginați un chefliu burtos și viguros, greșiți. Fumatul abundent, desigur, i-a grăbit sfîrșitul, deși cred că, în cazul său, mai periculoase pentru sănătatea lui decît țigara au fost alcoolul și, mai mult decît orice, soția. În 2012, revista The New Yorker a publicat o scurtă povestire de Scott Fitzgerald, intitulată „Mulțumesc pentru foc“, pe care aceeași revistă o respinsese în 1936, cînd scriitorul le-a trimis-o spre publicare. În această povestire, o văduvă care vinde corsete în teritoriile de la vest de Chicago, după zile întregi de alergătură într-un mediu destul de anost, vrea să fumeze o țigară. Află că lumea în care se învîrte se opune vehement fumatului – ba chiar e vorba de o lege care interzice fumatul. Femeia intră în vestibulul unei biserici catolice, unde crede că va fi singură, ca să-și aprindă țigara, dar constată că nu are foc. Și îi vine ideea să își aprindă țigara de la candelă. Dar e oprită de un preot care trece întîmplător pe-acolo, așa că eroina noastră începe să se roage. În fine, într-un final destul de straniu, poate chiar ușurel pentru un scriitor de talia lui Scott Fitzgerald, Fecioara Maria se coboară de pe altar și îi aprinde țigara. Și văduva mulțumește pentru foc (light înseamnă și lumină, și foc pentru țigară – deci o interesantă ambiguitate).

Albert CAMUS – Printre sutele de fotografii ale lui Albert Camus disponibile pe Internet, este foarte greu să găsești una care nu-l arată cu țigara aprinsă în mînă sau în gură. Se zice că iubea atît de mult fumatul încît și-a botezat pisica Cigarette. Vedem că fuma cu sete Gauloises, țigara asociată în general cu muncitorimea, dar nu refuza nici Gitanes, țigară cu conotații sociale mai elitiste în acea vreme. Știm că avea probleme recurente cu plămînii, dar nu se lăsa. Cînd a murit, într-un accident de mașină, se spune că s-a găsit un maldăr de chiștoace în scrumiera automobilului grav avariat de izbitură. Nu a fost singura victimă a acelei nenorociri, alături de el a murit și editorul său, dar nimeni nu s-a îndoit că cele mai multe resturi de țigări din scrumieră proveneau de la scriitor. Fumase mult și pe ultimul drum, ceea ce nu mira pe nimeni. Și totuși, moartea lui nu are nici o legătură cu fumatul. Părerea lui Camus despre țigară cred că se poate foarte bine deduce din această frază găsită în Străinul: „Nu-mi plăcea că trebuie tot timpul să mă explic în fața lor, așa că preferam să tac din gură, să-mi aprind o țigară și să privesc marea“.

● Gabriel García MÁRQUEZ – În legătură cu autorul Veacului de singurătate circulă multe povești și nu mă îndoiesc că exact asta a vrut. Biografia unui scriitor sud-american care își începe cartea de memorialistică spunînd „La vida no es la que uno vivió, sino la que uno recuerda y cómo la recuerda para contarla“ rămîne în memoria admiratorilor săi ca o poveste și nu ca un CV. Așa se face că finalul poveștii relației dintre Márquez și țigară, așa cum este consemnat în diverse surse, este de-a dreptul márquezian. Se spune că scriitorul ajunsese să fumeze trei pachete de țigări pe zi și a decis să se lase de fumat. Ca să reușească, a cumpărat un pachet de țigări despre care a jurat că e ultimul pe care-l cumpăra în viața lui, l-a îngropat fără să-l deschidă în curtea casei lui și i-a făcut un „mormînt“ foarte vizibil, pe care să-l vadă tot timpul. Fiind despre Márquez, nu mai contează dacă povestea se verifică ori nu. Cert este, însă, că Márquez spunea într-un interviu pentru New York Times: „Obișnuiam să scriu numai noaptea și întotdeauna fumînd. Scriam pînă în zori, cînd cădeam de oboseală... Cînd am îmbătrînit, a trebuit să mă las de fumat și mi-a fost foarte greu pentru că niciodată nu scrisesem vreun cuvînt fără să fumez. Așa că am avut de ales: fie să aștept pînă cînd mă voi obișnui cu viața fără țigări, fie să încep imediat să învăț să scriu fără să fumez. Am ales a doua variantă și a fost extrem de dificil. Dar abia atunci am înțeles că mă opream din scris în zori nu pentru că eram obosit, ci pentru că eram intoxicat cu țigări. Azi, deși sînt mai bătrîn, mă scol de dimineață mai proaspăt.“ Este, de asemenea, de menționat că, în 1992, Márquez a fost operat de cancer pulmonar și în 1999 a fost tratat pentru un cancer limfatic. Nu vreau să sugerez că există vreo legătură, dar cred că e pur și simplu bine de știut.