Mama îmi spune că am o viaţă frumoasă

Publicat în Dilema Veche nr. 723 din 28 decembrie 2017 – 10 ianuarie 2018
Mica mea distopie jpeg

M-am gîndit mult la mine și la mama în săptămînile astea. Mi-am dat seama că modelul ei de stăpînire de sine perfectă, de nelăsat garda jos indiferent de situație, n-a fost neapărat al meu. Dar l-am reprodus fără să mă gîndesc la asta. Ei i-a lipsit dimensiunea poetică, iar singura slăbiciune pe care mi-am permis-o în viață s-ar putea să fie scrisul. În rest, controlul ei m-a pîndit mereu din spate. Cred că am speriat-o foarte tare prima și ultima dată cînd am izbucnit în plîns la telefon. Eram fiica ei, ce se întîmplase? Atunci m-am simțit slabă și fragilă așa cum n-am mai fost vreodată.

M-a născut cînd avea 19 ani. O adolescentă șatenă, care ține un copil în brațe, așa sîntem în prima noastră fotografie. De nenumărate ori m-am gîndit că viețile alor mei ar fi luat-o, poate, în alte direcții dacă n-aș fi apărut eu. Erau la fel de tineri, iar eu am ales, cumva, pentru ei.

Ușor, ușor, am crescut toți trei: și eu, și mama și tata. Vremurile erau din ce în ce mai grele. În magazine nu se mai găsea nimic, cozile din fața alimentarelor păreau că nu se mișcă niciodată, iar pe ecranele alb-negru ale televizoarelor se sărbătoreau victoriile mărețe ale socialismului de dimineața pînă seara. În afară de un automobil proprietate personală, nu-mi aduc aminte ca ai mei să-și fi dorit ceva lungi perioade de timp. Trăiam fără să ne facem planuri, ca niște pisici care vor doar să fie lăsate în pace. Ne simțeam bine doar cînd ajungeam de pe drumuri acasă și bunica făcuse deja focul și mirosea a lemn ars în toată casa.

În rest, trăiam într-o stare somnambulică, învăluiți într-o ceață groasă, cu care ne obișnuiserăm. Feminitatea însemna un instinct de supraviețuire ascuțit: să faci tot posibilul să-ți hrănești copiii cei mulți, căci directivele partidului fuseseră clare. Pentru binele nației, partidul comunist avea nevoie de familii numeroase. Nu se punea problema contracepției, iar avorturile erau ilegale și se făceau în condiții inumane, încît doar dacă aveai noroc scăpai cu viață.

Mama a trecut și ea, ca mai toate femeile din România, prin experiența sarcinilor nedorite. N-o să uit niciodată acele zile fantomatice în care ea stătea în pat și era o liniște mormîntală în casă. Eram destul de mare ca să intuiesc ce se întîmplă. Și mi-era îngrozitor de frică să n-o pierd. Fuseserăm împreună la o înmormîntare a unei verișoare de-a mamei, care murise la 28 de ani pentru că încercase să scape de cea de-a patra sarcină. O plîngeau cei trei copii mici pe care-i avea și un soț disperat. Periodic aflam la școală că mama cîte unui copil dispărea așa, din senin. Și chiar dacă nu se spunea oficial din ce cauză a murit, toți o știam. Și strîngeam din dinți.

Vremurile s-au schimbat și despre traumele vechi e din ce în ce mai greu să vorbești. Cînd am scris romanul Fata din casa vagon, aveam nevoie de mama să mi povestească clinic cum se făceau avorturile în perioada comunistă. Am rugat-o să mi spună cîte ceva despre experiența ei. Întîmplarea a făcut ca ea să fie plecată în Elveția, unde avea grijă de un băiețel. Era prima dată cînd corespondam pe e mail și mă emoționa foarte tare fiecare rînd pe care îl primeam de la ea. Nu ne scriseserăm niciodată pînă atunci. Mama era dintr-odată departe, călătorea, descoperea, cu întîrziere de cîteva zeci de ani, o lume la care altădată doar visase. Se entuziasma ca o puștoaică de fiecare lucru pe care-l trăia. Răspunsul mamei la rugămintea mea a fost sec. Mi-a scris două rînduri, iar mailul se încheia așa: „Te rog, nu te supăra, dar a fost atît de dureros, încît nu vreau să-mi mai amintesc niciodată.“

Parcă toată tristețea din lume năvălise la mine în casă. M-am uitat îndelung la acele cuvinte din e-mail-ul mamei. Pînă atunci stătusem pe gînduri dacă romanul meu să se încheie cu scena explicită sau doar sugerată a unui avort. Mi-am dat seama că aveam o obligație morală față de mama și că trebuia să-mi amintesc tot ce nu apucasem, din fericire, să trăiesc vreodată. De aceea finalul cărții mele e cît se poate de naturalist.

De cînd mă știu, am avut cu mama un soi de complicitate. Am simțit că victoriile mele sînt și ale ei, chiar dacă nu vorbim despre asta. Nimic nu o face mai fericită decît să știe că reușesc să fac ce-mi place.

Nu sîntem o familie tipică. Nu locuim în același oraș, mama nu are nepoți pe care să-i crească și nu-și mai găsește locul în casa în care a trăit de cînd se știe. Bunica a murit și ea între timp, iar casa lor pare și mai pustie. Nu e învățată să aibă atîta timp la dispoziție doar pentru ea, nu știe cu ce să-l umple. Din cînd în cînd, îmi spune că am o viață frumoasă. Eu știu doar că e foarte diferită de a ei.

Citesc o carte despre un tată, pe care aș fi vrut s-o fi scris eu: Nimeni de Gwenaelle Aubry (Editura Pandora M). Și nu pot să-mi scot din minte una dintre primele amintiri din această viață. E martie 1977, cutremurul ne prinde pe amîndoi singuri în casă. O fetiță de doi ani și un bărbat care își rupsese coloana la ski, în armată. Stătuse imobilizat două luni. Panica îl face să se ridice, să mă ia în brațe și să iasă cu mine în curte. Nu îmi amintesc frica lui. Dar am simțit atunci că cineva poate să facă pentru mine gesturi eroice în felul cel mai discret și mai natural cu putință. Și asta nu se uită niciodată.

articol apărut pe blogul Dilema veche, în 31 martie 2017

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.