Mă simt prost cînd ajung acasă dimineaţa, chiar dacă nu pare. Mă simt prost cînd trîmbiţez cît de inutile mi se par orele de la şcoală şi cînd te conving să mă laşi să chiulesc. Mă simt prost că nu reuşesc să simt că duminicile în familie sînt, din cînd în cînd, necesare – că de înţeles, am înţeles. Şi în acelaşi timp, mă bucur că am impulsul şi libertatea de a încerca să mulez lumea din jurul meu pe ce mă face pe mine fericită, pentru că mă uit la oamenii mai mari decît mine şi văd cum e gravată în multe dintre mişcările şi reacţiile lor abţinerea aia – abţinere pe care o văd şi la tine, uneori. Dar percep abţinerea asta ca pe un instinct al generaţiei tale şi al celor de dinainte, pe care cel puţin tu ai învăţat să-l zgudui şi să te scuturi de el, cînd ai nevoie.

Cînd eram mică şi mă uitam la pozele alb-negru cu tine şi bunicii, credeam că aşa era toată lumea pe atunci, în singurele astea două culori. În mintea mea de atunci, culorile apăruseră cu puţin înainte de naşterea mea. Şi poate, cumva, aveam dreptate.

Ştii care cred că e singurul motiv din cauza căruia mă oftic că nu fac parte din generaţia ta? Pentru că să fi făcut parte din generaţia ta ar fi însemnat să fac parte din Revoluţie! Frînturile de conversaţie pe care le-am mai avut despre asta m-au făcut să tînjesc la zilele alea, deşi îmi inspiră în aceeaşi măsură extaz şi frică. Închid ochii şi simt în nări mirosul de fum pe care îl simţi dacă stai în primele rînduri la un spectacol, dinspre scenă. Oameni care aleargă, ţipete, dar, în acelaşi timp, o tăcere densă. Sînt conştientă că e o imagine romanţată, şi îmi asum, dar mă simt extrem de legată de zilele acelea, tu fiind podul dintre mine şi ele.

Mă imaginez uneori sărind cu tine gardul care desparte Lazăr de Cişmigiu, ca să înlocuim orele de la liceu cu plimbări prin parc, schimburi de caiete de poezii şi citate preferate, chicoteli. Chiuluri încărcate de poate prea mult lirism, dar pe care le-aş considera vîrful săptămînii. Ce diferit e ce consider eu ieşit din comun faţă de ce ai considera tu la vîrsta mea. 

Foarte rar, cînd mănînc banane, îmi amintesc de cum mi-ai povestit că voi le cumpăraţi verzi şi le ţineaţi mult timp pe dulap, ca să se coacă. Şi deşi îmi amintesc rar, atunci cînd o fac, mă loveşte din plin, şi banana devine obiect de fascinaţie. Mă holbez la banană, care brusc devine un portal, şi mă trezesc la Sighişoara, stînd sub masă şi aşteptînd dezînverzirea bananei magice. La fel cu blugii. Şi păpuşile de porţelan. Multe obiecte devin portaluri, şi nu-mi dau seama dacă locul în care mă răpesc mi se pare plăcut sau nu.

Altă imagine pregnantă din copilăria ta pe care mi-ai transmis-o prin povestiri e joaca din faţa blocului. Lumină mov, băieţi cu pantaloni scurţi şi şepci, fete cu rochii care se termină fix sub fund şi care îşi acoperă gura cînd rîd, capul mamei care strigă de la fereastra bucătăriei că-i gata masa. Întrecere pe scări, ghionturi, fata cu părul scurt şi blond se dezechilibrează şi pică peste băiatul gălăgios. Tăcere. Întrecerea continuă şi, cînd fata ajunge la masă şi slorpăie ciorba în timp ce se uită la tatăl ale cărui buze mimează „Cum a fost azi la şcoală?“ fără să se audă nici un sunet, simte un ghiont în stomac. Fantoma ghiontului pe care l-a simţit pe scări, cînd s-a dezechilibrat. Aşa îmi imaginez toate îndrăgostirile, înfundate, dar pompînd de o aglomerare de priviri fixe, săgetate pe fugă pe holurile şcolii în fiecare zi.

Şi nu îmi dau seama dacă mi-ar fi plăcut rutina asta, în care nu ai prea multe variante pentru după şcoală. Dar nefiind atît de multe ca acum, nu era totul mai amplificat? Să te ţii de mînă îţi dădea de gîndit o lună, disecai atingerea aia pînă la sînge, întrebai toate prietenele dacă cred că asta înseamnă că băiatul gălăgios te place. Simt în generaţia mea o inerţie, care uneori e foarte plăcută, dar alteori mi se pune cîrcel. Ne bate inima la orice, dar nu sînt bătăi de durată. Ne supraîncălzim, facem scurtcircuit, o luăm de la capăt. Generaţia ta era latentă în relaţii, pentru că erau atît de puţine lucruri permise. Şi cred că e ca atunci cînd îmi vine cel mai tare să rîd la cea mai încordată oră, fix pentru că nu am voie să mişc nici un deget. E incitant să fii îngrădit şi totuşi să spargi ce te îngrădeşte, în porţii mici, dar de care tu eşti foarte conştient.

Nu cred că are sens comparaţia între generaţii. Fiecare are alte puncte de reper. Dar uneori mi se întîmplă să mă uit la oamenii de vîrsta mea prin ochii tăi, şi să îmi vină să mă dau cu cîţiva paşi în spate. Şi apoi să refac paşii în faţă, ba chiar cu unul în plus, pentru că de fapt îmi place haosul ăsta. E greu să te păstrezi lucid dacă faci parte din generaţia mea, dar şi cînd o faci, poţi să te laşi pe spate şi să te bucuri de petrecere.

Mulţumesc extrem de tare, ştii tu pentru ce.

Teona

Teona Galgoţiu, 16 ani, Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc“, Bucureşti