Reputat analist politic al Fundaţiei Jamestown şi Eurasia Daily Monitor, Vladimir Socor este specializat în zona Europei de Est, mai ales în spaţiul fost sovietic. Licenţiat în Istorie, publică regulat în jurnalele academice occidentale.

Aţi făcut, la Forumul civic România – Ucraina, un bilanţ al şanselor pierdute de Kiev, de Bruxelles, de Occident. Mai există perspectiva europeană pentru Ucraina, într-un orizont de timp apropiat?

La summit-ul de la Vilnius, liderii Uniunii Europene, în special părinţii fondatori ai Parteneriatului Estic, erau de părere că Ucraina şi UE pot încă să mai semneze Acordul de Asociere şi de Liber Schimb, pot eventual să repună în discuţie anumite prevederi ale Acordului şi să semneze cu ocazia summitul-ui UE – Ucraina, programat în aprilie 2014. Aceasta era linia UE la summit-ul de la Vilnius. Se preconiza continuarea discuţiilor şi semnarea cu guvernul Ianucovici.

Oficialităţile europene de cel mai înalt nivel au spus la Vilnius că decizia guvernării ucrainene de a suspenda semnarea acordurilor este una greşită, dar legitimă. Greşită, deoarece dăunează intereselor pe termen lung ale Ucrainei, dar legitimă, deoarece preşedintele, guvernul şi parlamentul au rezultat din alegeri libere şi, conform Constituţiei Ucrainei, conducerea statului are dreptul să ia asemenea hotărîri, chiar dacă sînt greşite. Aceasta era linia directoare a UE, la Vilnius.

Tot la Vilnius, au apărut cei trei principali lideri ai opoziţiei ucrainene: Kliciko, Iaţeniuk şi Tiahnybok, care, mergînd împotriva liniei politice a UE, au declarat că guvernarea Ucrainei este nelegitimă şi că ei, odată ce se vor întoarce în Kiev, vor porni o campanie de schimbare a regimului.

Cum se explică acest lucru?

Liderii opoziţiei Ucrainei au pierdut (cel puţin aşa era situaţia la acel moment) monopolul asupra ideii europene în Ucraina. Preşedintele Ianucovici şi guvernul său, chiar şi Partidul Regiunilor, în mare parte, au confiscat ideea europeană de la opoziţie şi păreau decişi, în acel moment, să ducă Ucraina în Europa, fapt care ar fi garantat victoria lui Ianucovici în alegerile parlamentare din 2015. El ar fi putut să coaguleze atît partea proeuropeană a societăţii Ucrainei cît şi baza sa de putere din Estul Ucrainei, victorie garantată în alegeri. De asemenea, Partidul Regiunilor putea să cîştige detaşat următoarele alegeri parlamentare. Liderii opoziţiei s-au văzut în pierdere de teren, din această cauză suspendarea semnării acordurilor a fost privită de liderii opoziţiei ca o ocazie unică de a recupera fostul lor teren politic.

La asta asistăm în stradă?

Exact, ei vor să recupereze fostul lor teren politic, pe care practic guvernarea îl luase. Şi, odată cu decizia de suspendare a semnării acordurilor, liderii opoziţiei au contat pe sprijinul european, pentru a porni o campanie de schimbare de regim. Sprijinul european nu s-a materializat, dar politica UE faţă de Ucraina s-a dezagregat în acel moment.

Atît de repede? Atît de vulnerabilă era UE?

Ca entitate colectivă, UE trebuie să-şi formuleze politica pe bază de consens. În cazul Parteneriatului Estic şi îndeosebi faţă de Ucraina, politica UE a fost decisă de un număr mic de personalităţi şi de guverne, cu interese fundamentale în succesul Parteneriatului Estic, şi anume: conducerea Comisiei Europene, guvernele Poloniei şi Suediei şi, cu sprijinul ţărilor foarte mici, cele trei state baltice şi Slovacia, care s-au alăturat efortului Parteneriatul Estic. Restul ţărilor UE au urmat în mod pasiv această politică a Parteneriatului Estic, au acceptat-o, dar fără a avea interese majore în zona aceasta.

În momentul în care Ucraina a suspendat semnarea acordurilor, s-a dezagregat acel fragil consens al UE. Fiecare guvern în parte şi diferiţi politicieni, chiar diferite grupări de partide au început să acţioneze pe cont propriu, conform viziunilor, conform valorilor lor. Şi poziţia cea mai uşoară de adoptat în privinţa Ucrainei era să ceară guvernului, care tocmai îi dezamăgise, să fie tolerant faţă de opoziţie.

Nu şi cea mai ambiţioasă.

Pe termen scurt, este foarte ambiţioasă. Opoziţia din Ucraina a început să recurgă la violenţă încă din luna decembrie 2013. Maidanul din 2004 şi Maidanul din 2014 sînt lucruri foarte diferite. Maidanul din 2004 s-a mîndrit cu faptul că nu a ieşit niciodată din cadrul legalităţii şi că nu a recurs niciodată la violenţă. Acesta a fost un moment de mare mîndrie pentru Maidan, şi în momentul în care avea loc, în 2004, dar şi în analizele retrospective. Era un titlu de glorie, era legal şi paşnic. Maidanul din decembrie 2013 – ianuarie 2014, nu mai este de mult nici legal, nici paşnic. A ieşit de la început din limitele legalităţii, ocupînd clădiri publice, de exemplu, blocînd circulaţia din centrul Kievului. Conducătorii Maidanelor au încercat să facă o distincţie artificială, după părerea mea, între legalitate şi nonviolenţă. Faptul că ei au început prin a ieşi din legalitate, dar fără a recurge la violenţă, li s-a părut suficient pentru a se autolegitima.

Cei implicaţi în incidentele violente erau, şi sînt şi pînă astăzi, grupări radicale care nu se supun oficial, nu se supun de facto liderilor opoziţiei politice. Sînt grupări ucrainene ultra naţionaliste, ele se autodefinesc ca fiind „de dreapta“. Nu ştiu dacă e potrivit calificativul „de dreapta“, pe care şi l-au arborat. Cu siguranţă că sînt grupări ultranaţionaliste, dar care au şi elemente de stînga, în bună parte, ori unele idei economice de tip populist.

Una dintre ele se numeşte Bratstvo, condusă de Dmitri Korcinski, are activităţi paramilitare de mulţi ani, există de 10-15 ani şi, de fapt, e o grupare cu interese pan-slaviste. Membrii ei consideră că există o comunitate naturală de interese: rusă şi ucraineană. Mai este o grupare, care se numeşte pur şi simplu „Dreapta“ (Pravia), o etichetă care acoperă mai multe grupări mici, naţionaliste, autodefinite de dreapta. Şi, bineînţeles, Partidul Svoboda al lui Oleg Tiahnybok, unul din cele trei partide constitutive ale coaliţiei partidelor de opoziţie.

Liderii celor trei partide de opoziţie – Kliciko, Iaţeniuk şi Tiahnybok – personal cheamă la nonviolenţă. Rareori dezavuează însă recursul la violenţă. Cu siguranţă că nu controlează elementele violente, s-a dovedit că nu le pot controla, dar încearcă să profite de pe urma rezultatelor violenţei, făcînd presiuni asupra guvernării şi încercînd să obţină concesii din partea ei.

Şi totuşi, sînt proteste de două luni la Kiev, sînt baricade tot mai multe, revoltele se extind. Cum se poate încheia, dacă se mai poate încheia, această stare de asediu continuu?

Cum se va încheia acest Maidan? Este imposibil de prevăzut. Fie că va fi o înţelegere politică între liderii politici ai Maidanului şi guvernare, fie că nu se va ajunge la o înţelegere şi guvernarea va fi nevoită, la un moment dat, să evacueze Maidanul cu forţa. Este greu de prevăzut.

Singura certitudine, în acest moment, e că Maidanul, în toate ipostazele sale – în ipostaza conducerii politice ori a acţiunilor de stradă – este o întreprindere i-ra-ţi-o-na-lă. Din punctul meu de vedere, cel mai sever calificativ care poate fi dat unei persoane sau acţiuni este calificativul de iraţional. Acest Maidan nu poate duce la nici un rezultat concret.

Liderii politici ai Maidanului nu au un program, nu au o viziune, nu au nimic de spus despre problemele reale ale Ucrainei, despre economie, energie, agricultură, despre comerţul cu UE, despre politica externă. Sigurul lor mesaj este „Jos guvernul!“

Din punctul de vedere al viziunilor economice, cele trei partide principale opozante – Batkivsina, condus de Iulia Timoşenko din închisoare şi de Iaţeniuk, pe Maidan, Udar, al lui Klitschko, şi Svoboda, al lui Tiahnybok, au politici populiste. Nici unul dintre aceste partide de opoziţie nu propune economia de piaţă. Ele propun o economie a intervenţionismului de stat. Se poate deduce indirect, din luările lor de poziţie anterioare, că, în cazul în care vor ajunge la putere, i-ar expropria pe unii oligarhi, iar procesul acesta s-ar numi reprivatizare. Actualii oligarhi privatizaseră proprietăţi de stat, cu ani în urmă.

Asta s-a întîmplat pe vremea primei guvernări a Iuliei Timoşenko, după Revoluţia Orange, în 2005. Guvernul era unul de coaliţie, între adepţii lui Iuşcenco şi adepţii lui Timoşenko. Atunci a fost reprivatizat cel mai mare combinat siderurgic din Ucraina, Kryvorizhstal.

Bruxelles-ul nu pare să fi găsit soluţia pentru Ucraina şi nu ştie nici cum să abordeze situaţia de faţă.

Da, sînt de acord, Bruxelles-ul este derutat, la fel şi guvernele individuale ale statelor-cheie din UE. Poziţia cea mai comodă pentru Bruxelles şi pentru guvernele statelor membre este să dea declaraţii vagi, spunînd că trebuie respectate democraţia, drepturile omului şi legalitatea, fără a lua vreo atitudine hotărîtă şi fără a încuraja restabilirea legalităţii, acum că dezordinea se agravează. În ultimele zile, au fost ocupate sedii ale unor autorităţi regionale şi municipale, din cel puţin patru regiuni ale Ucrainei. Demonstranţii pătrund cu forţa în sedii şi cer demisia guvernatorilor regiunilor respective, guvernatorii înspăimîntaţi îşi dau demisia şi nu sînt înlocuiţi de nimeni, deci se prăbuşeşte ordinea. Asemenea intervenţii în forţă au avut loc în patru regiuni din Vestul Ucrainei şi au fost privite fără mare îngrijorare de către occidentali. Dar, să ne imaginăm că asemenea incidente – de ocupare a unor sedii instituţionale – ar avea loc în Estul Ucrainei, din partea unor forţe cu viziuni proruse sau nostalgic sovietice, ar fi un pericol uriaş!

Deci între UE şi Rusia, Ucraina este acum în faţa ori foarte aproape de alte două pericole uriaşe: haos sau scindare.

Da, sînt de acord, acestea sînt două pericole gemene. Eu nu prognozez că aşa se va întîmpla, dar pericolul există, este în creştere. Nu este întîmplătoare această ezitare din partea UE. În Occident, s-a creat în ultimele decenii o adevărată cultură a protestului, protestele sînt considerate legitime, proteste de orice tip. Exprimarea individuală a unor viziuni, ambiţii este considerată legitimă, chiar în forme excesive. Pe de altă parte, intervenţia autorităţilor de a restabili ordinea este privită întotdeauna cu suspiciune. Această mentalitate se exportă şi în ţările din vecinătatea răsăriteană a Europei, şi nu numai, chiar mai departe. Europenii au tendinţa să salute mişcări revoluţionare, există o fascinaţie a revoluţiei şi în SUA, în mass-media, în cercurile de formare a opiniei publice a apărut fenomenul unei fascinaţii la ideea de revoluţie, pe fondul credinţei, fundamentate ideologic, potrivit căreia democraţia este stare finală şi naturală a oricărui popor, a oricărei societăţi, oricînd şi oriunde.

Pornind de la acest postulat al democraţiei universale şi imanente, şi pornind de la romantizarea conceptului de revoluţie, Occidentul a ajuns să salute mişcări care în realitate nu sînt nici revoluţionare, nici democratice, ci sînt pur şi simplu manifestări de haos, cum am văzut în Primăvara Arabă. Acum guvernul Ucrainei este inhibat, nu ştie cum să restabilească ordinea, iar europenii nu ajută guvernul să restabilească ordinea, ci, dimpotrivă, uneori încurajează, fără să-şi dea seama, dezordinea.

Cînd mesajele din Europa se adresează în egală măsură ambelor părţi, cerîndu-le să se comporte mai bine, evident că acesta este implicit un mesaj de încurajare pentru cei care provoacă tulburări, pentru manifestanţii care recurg la violenţă, fiind în acelaşi timp un mesaj de descurajare pentru guvern. Mai ales că se discută despre eventuala sancţionare a unor membrii ai guvernului şi posibilitatea de a îngheţa relaţiile cu Ucraina, după modelul Belarus. Sigur că asemenea mesaje inhibă guvernul şi îi încurajează pe cei care produc turbulenţă.

Încă un ultim gînd despre mentalitatea europeană şi americană. Deseori se ajunge la echivalarea guvernului cu opoziţia violentă, în situaţii de confruntare violentă. Asta pentru că a slăbit înţelegerea occidentală a conceptului introdus de Max Weber, potrivit căruia statul are monopolul exercitării legitime a forţei. Conform lui Max Weber, aceasta este cea dintîi caracteristică a statului. Deseori, contestatarii care recurg la violenţă în mod deschis – am văzut asta în cazul Primăverii Arabe – sînt puşi pe picior de egalitate cu guvernul, care încearcă să restabilească ordinea cu forţa.

Moscova ce face în acest timp?

Rusia încă nu şi-a definit politica faţă de evenimentele actuale din Ucraina, dar a cîştigat deja o bătălie, foarte importantă, în preajma Vilnius-ului şi la Vilnius. A concurat împotriva UE pentru miza Ucraina şi a cîştigat-o în mod categoric. Occidentalii nu au conştientizat motivele pentru care au pierdut această bătălie, nu au pierdut competiţia politică şi economică şi sper că o vor continua. Sper. Americanii şi vest-europenii subestimează în mod grav capacitatea guvernării Rusiei sub Putin, de a gestiona problemele Rusiei în mod eficient şi de a transforma Rusia din nou într-o mare putere, concurentă pentru hegemonia europeană, pe termen scurt şi mediu, şi potenţial aspirantă la un rol de putere mondială. Conform ideologiei democratice, Rusia lui Putin ar trebui să fie un eşec. Cea mai mare parte a analizelor occidentale asupra Rusiei, influenţate de această ideologie, nu reuşesc să identifice marile succese obţinute de guvernarea lui Putin. Acest lucru face Rusia mult mai periculoasă, mult mai periculoasă decît fusese pînă acum. Pericolul e subapreciat din cauza percepţiei că Rusia nedemocrată este condamnată la eşec.

În realitate, criteriile de succes şi eşec în cazul Rusiei nu sînt aceleaşi ca în Occident, sînt criterii în cadrul de referinţă specific Rusiei. Dacă Rusia este un succes sau un eşec se judecă potrivit criteriilor istorice ale dezvoltării Rusiei şi potrivit scopurilor strategice de politică externă stabilite de guvernul Rusiei. Judecate după aceste criterii, performanţa Rusiei lui Putin este foarte puternică! Repet, spun acest lucru cu mare îngrijorare, în nici un caz cu mare admiraţie.

Jocul Moscovei presupune şi foarte mulţi bani. „Îşi permite“ Rusia Ucraina?

Priviţi ce a reuşit Rusia în ultimii ani: a reuşit să capitalizeze veniturile din petrol şi gaze, are un excedent financiar enorm, care îi permite să joace în politica externă în mod eficient şi să cîştige acolo unde occidentalii pierd. Rusia îşi permite să finanţeze, chiar în pierdere, construcţii grandioase de conducte de gaze, pe care le construieşte conform unei viziuni strategice proprii şi pe care va trebui să le subvenţioneze, dar îşi permite să o facă.

Rusia cheltuieşte bani la scară gigantică pentru proiecte de prestigiu, cum este Soci, fără proteste din partea populaţiei. Populaţia acceptă această grandomanie. Elitele ruse au alte motive să protesteze, dar pentru grandomanie şi politica externă de reexpansiune nu protestează.

Rusia a cîştigat literalmente licitaţia în privinţa Ucrainei, împotriva occidentalilor. Acolo unde occidentalii nu au dorit, Rusia a reuşit să acorde asistenţă financiară economiei Ucrainei – 20 de miliarde de dolari. Rusia a oferit această sumă din veniturile provenite din petrol şi gaze. Pentru prima dată din 1991 încoace, Rusia este în măsură să cumpere un imperiu. În timpul preşedinţiei lui Elţîn, ideea dominantă în rîndul elitelor ruseşti era următoarea: Uniunea Sovietică şi-a cheltuit, chiar şi-a epuizat resursele, finanţînd imperiul, astfel Rusia nu trebuie să mai finanţeze, nu îşi mai permite. Astăzi însă Rusia este în măsură să finanţeze cheltuieli imperiale, să acorde o reducere enormă la preţul de gaze pentru Ucraina, în aşa măsură încît e mai profitabil pentru Ucraina să cumpere gazele ruseşti, decît să cumpere gazele care veneau prin intermediul Slovaciei.

Rusia oferă o multitudine de lucruri.

Rusia oferă mult mai multe locuri de muncă pentru statele din Parteneriatul Estic decît Occidentul, oferă călătorii fără vize pentru statele din CSI. UE încă nu a acordat aceste privilegii statelor din Parteneriatul Estic, poate nici nu se prea gîndeşte să facă acest lucru prea curînd, cu excepţia micii Moldove – excepţie fericită. Deci, Rusia are o multitudine de atuuri de soft power, există influenţa nefericită a televiziunii ruseşti, cu un impact politic care distorsionează procesele politice din statele din vecinătatea estică a UE şi, în primul rînd, din Ucraina şi din Moldova, foarte mult.

Ce ar putea să facă UE în situaţia actuală cu Ucraina?

În primul rînd, ca prioritate urgentă, restabilirea ordinii interne. La Vilnius, văzînd hotărîrea liderilor opoziţei ucrainene de a porni o campanie de schimbare de regim, am acordat un interviu unui ziar leton. Ceea ce am suţinut în acel interviu susţin şi acum. Nesemnarea acordurilor de la Vilnius a fost o înfrîngere temporară ce poate fi corectată, dar dacă opoziţia porneşte o campanie de schimbare de regim, aceea va fi o înfrîngere mai mare, mai gravă, pentru că va conduce la destabilizare, la scindarea Ucrainei. Aşa cum am formulat în interviu, acesta va fi cel mai mare cadou făcut Kremlinului, lui Putin, cu consecinţe pe termen lung mai grave decît nesemnarea acordurilor. Aceasta este temerea mea.

Pentru a evita această situaţie, UE ar trebui să emită nişte semnale foarte clare, spunînd opoziţiei să înceteze recursul la violenţă, să reintre în legalitate, somîndu-i – vreau să subliniez cuvîntul: somîndu-i – pe liderii opoziţiei să dezavueze recursul la violenţă din partea radicală a opoziţiei. Aceasta este prioritatea cea mai urgentă a UE.

Occidentalii trebuie să conştientizeze faptul că singurul partener viabil pentru dialog şi pentru încheierea unor eventuale înţelegeri este guvernul statului. Numai guvernul poate lua deciziile, le poate implementa. Opoziţia din stradă nu poate asigura integrarea europeană, euroatlantică a Ucrainei, numai guvernul poate face acest lucru. Guvernul are puterea, are deciziile, are capacitatea de implementare.

Trebuie lucrat cu guvernarea actuală. Guvernul lui Ianucovici nu trebuie considerat ca fiind prorus sau ca fiind opus integrării europene. Primul guvern al lui Ianucovici, în 2002, avea în plan aderarea la NATO, atunci UE nu era un actor important în această regiune, a devenit prin 2010. Nimeni nu ar fi prevăzut că guvernarea şi preşedinţia Ianucovici ar adopta o politică proeuropeană în anul 2011, dar au făcut acest lucru, din calcul economic, geopolitic şi strategic. Inclusiv, în bună parte, din cauza intereselor oligarhilor care susţin această guvernare. Oligarhii doresc acces pentru produsele lor pe piaţa europeană, doresc legalizarea averilor deţinute, inclusiv legalizarea lor în Europa şi Occident, şi doresc ca sistemul european să-i protejeze de pericolul pătrunderii capitalului oligarhic rusesc, care, dacă este lăsat să pătrundă, ar putea să înghită economia Ucrainei. În acelaşi timp, oligarhii Ucrainei doresc protecţie europeană împotriva pericolului rusesc, în mod obiectiv ei au acelaşi interes ca politicienii din opoziţia Ucrainei de a menţine suvernitatea ţării, şi anume împreună cu UE. 

Kiev, 24 ianuarie 2014

a consemnat Bianca TOMA