- argument -

E dezastru. Economia scîrţîie. Educaţia e la pămînt. Sănătatea, aşijderea. Mass-media e un mare tabloid. Oamenii sînt înrăiţi. „Sistemul“ e mare, e corupt, iar noi sîntem prea mici ca să ne luptăm cu el. Nimic nu merge. „Pînă şi bulgarii ne-au luat-o înainte.“ Dar noi avem potenţial. Avem mijloace. Chiar nu mai e nimic de bine în România? Cum am ajuns, totuşi, aici? 

După Revoluţie, paharul dădea pe dinafară. Aveam libertate, aveam simpatia internaţională, aveam, pe scurt, toate căile deschise. Sau, cel puţin, aşa părea, în euforia generală. Eram copleşiţi de bine şi eram precum nişte copii duşi să-şi aleagă dulciuri din cofetărie. Ceea ce era imposibil – ca orice copil, le doream pe toate deodată. 

Însă aproape imediat după ce momentul de efervescenţă a trecut, lucrurile au început să se decanteze iar bucuriile Revoluţiei se depuneau, încet, pe fundul paharului. La scurt timp după ’89 s-a înfiripat ideea generală că Revoluţia ne-a fost furată, adică viitorul – destrămat, şi de aici încolo nu a mai fost decît un pas la vale. 

Au urmat luptele politice, dezaprobare internaţională, mitinguri, proteste, reforme făcute în grabă, mai ales pe criterii politice, decizii despre care se spunea (şi se spune şi în prezent) că n-au reuşit nimic altceva decît să adîncească mentalitatea pesimistă: ca la noi, la nimeni. 

Astăzi, la mai bine de două decenii după ’89, toate discuţiile – atît cele publice, cît şi cele personale – (de)cad invariabil spre subiectele negative. Sentimentul că „ni“ s-a furat ceva şi că încă ni se fură, senzaţia că la noi, orice ai face, nu sînt şanse de reuşită, că oricît te-ai zbate, pînă la urmă tot de zidul „sistemului“ te loveşti, toate acestea trezesc frustrări care ne incapacitează dorinţa de a (mai) acţiona. Nu mai avem putere să ne concentrăm pe posibilităţi şi, înecaţi în pesimim, pare că nu mai percepem valorile pe care încă le avem. Libertatea, cea care ne conferă posibilităţi infinite, pare a fi deja ceva desuet, iar şansele pe care o societate încă în formare le oferă nu mai sînt valorificate. Pentru că, nu-i aşa, tot de pomană. 

Trăim într-o perpetuă autovictimizare şi nu mai observăm detaliile de la firul ierbii. Să fie doar o lipsă de conştientizare a resorturilor sau, într-adevăr, sîntem o naţiune fără viitor?

Am devenit, pînă la urmă, o societate pesimistă, sau mai avem capacitatea de a vedea partea plină a paharului?