Am trecut deja de primele două Odisei spațiale (2001 și 2010) și nici măcar n‑avem o amărîtă de bază pe Lună. 

Ni s-au promis chestii. Baze pe Lună, colonii pe Marte, exploatări miniere prin centura de asteroizi, porți galactice. Ce-am avea de fapt sînt ruinele Space Age-ului american și grupuri statuare cu tematici cosmonautice răsfirate prin spațiul ex-sovietic. Piese de iconografie datată, vintageuită și căzută în ruine. Ne-am ales cu siri-uri și alexe în loc de Lt. Data, avem fabrici de sex dolls în loc de cyborgi și viitorul pare mai aproape de dezastrele ecologice prevăzute prin cinema-ul SF al deceniului opt. E foarte ușor să rezonezi cu dez-încîntarea generalizată apropo de posibilitățile de-a realiza măcar ceva din fanteziile științifico-fantastice în viitorul apropiat. Pentru că avem știința, dar nu avem voința de-a ieși cu tehnologiile (care chiar sînt avansate) din zona consumerismului cretinopat în care s-a îngropat capitalismul. Același capitalism ai cărui miliardari din Silicon Valley dau cu mașini prin sistemul solar și vorbesc de o nouă eră spațială.

Dar chiar avem un nou elan de eră spațială? Să vedem ce zice programul teve, pentru că la televizor, prin seriale, s-a construit și se va construi orice bază pentru aventuri dincolo de atmosfera Terrei.

Teve-ul zică că ne regrupăm pentru a o pune de-o nouă epocă de explorare a cosmosului sau, mă rog, sistemului solar proxim nouă. Semnele sînt clare: serie nouă din Star Trek (mult prea disperat să fie woke și corect politic ca să mai aibă loc și de SF adevărat), The Expanse (ecranizare a romanelor lui James S.A. Corey și antidot pentru tot ce-i penibil la Star Trek Discovery), un surplus de cool-ness din seria animată Love, Death & Robots (care, da, este di grande și ecranizează nuvele semnate de nume mari, alde John Scalzi, Peter F. Hamilton, Ken Liu și Alastair Reynolds). Nici cu Nightflyers (o nuvelă a lui George R.R. Martin extinsă pe un întreg sezon) nu are de ce să ne fie în vreun fel rușine. Ba din contra. BBC-ul, ca o grande dame perfect cuplată la posibilitățile tehnologice ale momentului, lansează o serie nouă din The Planets, o docu-serie despre who’s who pe la noi prin ograda sistemului solar. Avem chiar și un spoof deloc camuflat la adresa lui Star Trek: The Orville, de (și cu) Seth MacFarlane. Și dacă umorul și umorile lui MacFarlane nu-s chiar atît de tocite cît să fie pentru oricine, Lost in Space, serial remake al unui alt serial din deceniul șase, acoperă și restul demografic neinclus de celelalte. Lost in Space este recomandabil doar celor sub 14 ani și celor peste 64 de ani. Și Mars, serialul de docu-ficțiune despre cum ar fi dacă în 2033 ne-am apuca serios de colonizat planeta Marte.

Sînt mai multe seriale decît cele menționate, dar toate au o problemă: sînt derivațiuni și remake-uri. Le-am mai văzut, fie sub formă episodică, fie compactate în filme de lungmetraj, pe toate. Și totuși, visele noastre despre coloniile pe Lună par absente. Sînt îngropate. Au ajuns într-un punct mort. Numai chinezii mai par vag interesați, în real-politica contemporană, de Lună. Bizar, pentru că visam la Lună încă dinainte să inventăm cinema-ul. Bizar pentru că, da, există toate teoriile despre aselenizarea falsificată într-un studio strict secret de Stanley Kubrick. Ce‑i drept, au dat subiectul spumos al unei comedii hipsterești, Moonwalkers (2015, regia Antoine Bardou-Jacquet), în care niște tineri deloc isteți, dar plini de elan, trebuie să ofere serviciilor secrete americane un fake moon landing, lipsiți fiind de Kubrick, cel care era responsabil de proiect. Și nu-i singura dată cînd teoriile conspirației spațiale au dus la filme memorabile. Capricorn One (1977, regia Peter Hyams) duce o altă misiune spațială, de data asta spre Marte, în miezul unui cataclism de imagine. Misiunea fiind doar o înscenare, atunci cînd nava explodează cosmonauții din studioul de transmisii video „de pe Marte“ trebuie să dispară. Thriller-ul lui Hyams vine la pachet cu anxietățile epocii Watergate și pe fondul unei încrederi extrem de scăzute a publicului american în propriile sale instituții. Se aterizează cu mai mult succes pe Europa, luna lui Jupiter, în Europa Report (Sebastián Cordero, 2013), iar aici situația este cu totul alta. Departe de chestionarea veridicității, filmul lui Cordero plusează la surplus de realism și alege un format de found footage pentru ca aventurile lui Sharlto Cooper și ale Anamariei Marinca să dea mai realist impresia de pericol și de mister pe o planetă străină.

 

Ar mai fi multe de zis și despre cum ne dezarhivăm visele despre cosmos și cosmonauți puse pe celuloid, și despre cum ne putem încrede (sau nu) în guvernele și corporațiile contemporane să facă treaba cum trebuie în ce privește spațiul cosmic. Dacă vom cuceri sistemul solar, lucrurile vor fi mai mult ca în serialul The Expanse și extrem de puțin asemănătoare cu Odiseea spațială 2001. Capodoperele n-au preconizat niciodată exact viitorul. Dar să nu ne deprimăm. Cu mai bine de un secol în urmă, Georges Méliès trimitea domni și doamne într-un obuz pe Lună (1902) și, prin 1964, First Men in the Moon (regia Nathan Juran) făcea deja mișto dulce și ironic de romanul din 1901 al lui H.G. Wells. Explorarea spațiului cosmic ficționalizată de cinema și de literatură supraviețuiește mai mult estetic decît intelectual. 

Cristi Mărculescu este critic de film.