În sufrageria soţilor Badea, într-o vază mică, stau cîteva flori de grădină, culese de bărbatul care în iarna asta împlineşte 90 de ani. Deşi sînt căsătoriţi de 60 de ani, Nori şi Crăciun – cum le spun apropiaţii – încă îşi mai fac surprize, ca doi tineri îndrăgostiţi. „La două-trei zile mă trezesc că vine cu o floare. Chiar dacă nu o cumpără mereu, o rupe de undeva şi mi-o aduce“ – povesteşte femeia cu mîndrie. Înainte să începem a vorbi, şi-a tras scaunul mai aproape de soţul ei. „Vino mai aşa, că vreau să stau lîngă tine.“

Cei doi s-au cunoscut în Rădăuţi, în 1951, întîmplător, pe stradă, prietena ei cea mai bună fiind atunci cu un ofiţer care avea să-i devină soţ. În aceeaşi seară au fost la film, din grupul lor făcînd parte şi tînărul Crăciun, locotenent în Regimentul 12 Grăniceri Rădăuţi. „Ce mi-ai dat chiştocul ăsta lîngă mine?“ l-a ciupit Eleonora pe însoţitorul prietenei ei. „Eu visam, în tinereţea mea, pînă să-l cunosc, un bărbat înalt, şi el era mai scund“ – îmi mărturiseşte Eleonora, în timp ce soţul, lîngă ea, rîde. A încercat să se mute pe alt rînd în sala de cinema, dar în cîteva clipe a apărut şi Badea. „Măi, ăsta-i iar lîngă mine“ – l-a ciupit, din nou, pe militar. „Însă din aceeaşi seară m-a condus acasă şi m-a sărutat. Mi s-a părut cam...“ „Îndrăzneţ“ – o completează mîndru bărbatul, rîzînd iar. „Aşa, îndrăzneţ, dar a doua zi abia aşteptam să-l întîlnesc.“ Trec cîteva minute de cînd m-am aşezat la masa lor şi abia observ că Nori i-a luat mîna lui Crăciun într-a ei, aproape cum fac adolescenţii în liceu, pe sub bancă.

La drum, cu o pilotă şi două perne

Aşa au pornit la drum, ea, Eleonora Tcaciuc, încă elevă de liceu, refugiată cu familia din Cernăuţi, şi el, Crăciun Badea, din comuna Gostavăţu, judeţul Olt (fost Romanaţi), repartizat la Rădăuţi după ce în 1949 fusese avansat la gradul de locotenent. S-au cunoscut în septembrie, iar el, în decembrie, deja pleca la Oradea, comandant de companie elevi în Şcoala Militară Ofiţeri Grăniceri din localitate. „În ’52, eu am terminat şcoala, m-a cerut în căsătorie, bineînţeles că abia aşteptam“ – rîd amîndoi – „şi în ’53, la 15 aprilie, ne-am căsătorit.“ Însă la două-trei zile, bărbatul trebuia să plece înapoi la Oradea. Deşi îşi trimiteau scrisori, cei doi n-au putut sta departe unul de celălalt, aşa că Eleonora a mers după el. „Într-o pătură, am făcut o bocceluţă cu o pilotă, două perne, o singură lenjerie de pat şi cu cîteva haine de-ale mele şi m-am dus la el. Acolo, el cumpărase două farfurii late, două adînci, două furculiţe, două linguri, o crăticioară, o oliţă, şi cu asta am pornit.“ De-atunci, tot pe drumuri au fost; de la Oradea la Galaţi, apoi la Cîrja, judeţul Vaslui, pe frontieră; de-acolo, înapoi la Galaţi, de la Galaţi la Bîrlad, apoi Brăila, Rădăuţi şi Suceava, în funcţie de posturile pe care le ocupa Crăciun. Însă faptul că au fost mereu pe drumuri n-a deranjat-o niciodată pe Eleonora. „Cînd soţul meu era la Bîrlad, nu găsea casă, era mereu trimis pe frontieră şi era greu să umble, să caute chirie. Mi-am luat amîndoi copiii mici şi am mers la hotel, ziua îi duceam la o cunoştinţă undeva, acolo, în Bîrlad, şi umblam din loc în loc şi la două zile mi-am găsit casă cu chirie şi am stat cu soţul meu împreună. Nu puteam sta singură în altă parte“ – povesteşte femeia. Adesea, cînd Nori spune ceva, amintindu-şi de trecutul lor împreună, soţul pune mîna la gură şi rîde ghiduş, mîndru de cîte-au realizat şi au îndurat împreună.

Deşi au plecat de jos şi cu foarte puţin, Eleonora mereu aminteşte că nu sărăcia i-a ţinut împreună, ci faptul că erau alături şi ţineau unul la altul. „Să ştiţi, niciodată nu m-a deranjat, chiar dacă aveam o singură pereche de pantofi“ – şi deodată i se schimbă vocea, devenind mai duioasă – „dar eram împreună, şi oriunde ne-am mutat, ne-am dus cu dragoste.“ Pe femeie nu o deranjează nici faptul că n-a purtat rochie de mireasă, chiar dacă în pozele de nuntă aşa apare îmbrăcată. Cum vremurile de după război erau grele, a fost doar cununia civilă şi o petrecere, o masă cu cîţiva vecini şi prieteni. Nu erau bani, „tata, ca să mă înscrie la Liceul Comercial din Rădăuţi, şi-a vîndut o cămaşă.“ Imediat vine explicaţia şi pentru poze: „Le-am dat la un fotograf şi le-a făcut aşa, din cărbune, nu ştiu cum, şi m-a făcut mireasă.“ Dar nu o supără că n-a purtat rochie atunci, e bucuroasă de toate celelalte satisfacţii pe care i le-a adus timpul, în contextul în care acum se fac nunţi scumpe, „cu şapte metri trena şi în şapte luni divorţul“. „În schimb, am ţinut aşa de mult cînd s-au căsătorit copiii, ei să aibe, miresele să aibe rochii frumoase“ – mărturiseşte aceasta. Şi acum, cînd consideră că s-au realizat, nu vorbeşte despre banii strînşi de-a lungul timpului, ci „uitaţi, e plină casa de nepoţi, de strănepoţi“, şi îmi aduce, unul cîte unul, tablourile de prin cameră, cu toate rudele.

Mereu aşteptîndu-l cu mîndrie

Au rezistat de-a lungul timpului, de pe vremea în care erau tineri şi făceau „ceaiuri“, se adunau la cineva acasă, aduceau un acordeon şi se distrau, ieşeau la o prăjitură sau la un sirop, şi pînă acum, cînd au grijă unul de altul cu aceeaşi dragoste tinerească, prin „înţelegere, toleranţă şi comunicare“. „Fără astea nu se poate. Nu există casă în care să nu ai discuţii. Şi noi ne culcăm uneori seara supăraţi, ştiţi cum se spune, maţele-n om tot se-ncurcă cîteodată. Dar ne culcăm spate la spate şi dimineaţa ne trezim faţă în faţă şi uităm. Întotdeauna trebuie să te gîndeşti, să ai încredere, să discuţi. Să mai laşi, cum se spune, «mai pune, stăpîne, mai lasă, jupîne». Şi atunci totul merge.“

Gelozie, în schimb, n-a existat niciodată. Chiar dacă – îmi povesteşte domnul Badea, rîzînd – a lucrat la un moment dat şi cu zeci de mii de femei. „La gărzile patriotice, în Suceava, instruiam 48.000 de femei şi nu s-a întîmplat nimic. Ea era înţelegătoare“ – spune bărbatul. Şi ea îl completează, mărturisind că singura dată cînd i-a fost într-adevăr frică de ceva a fost cînd intraseră ruşii în Cehoslovacia şi el a stat o lună în cazarmă. În rest, ştia cu ce se ocupă şi era obişnuită şi cu faptul că pleca nopţile. „Erau seri cînd ne culcam împreună şi suna telefonul şi-l chemau, că pe frontieră a trecut nu ştiu ce animal sau infractor şi, de multe ori, nu-l mai găseam în pat, el era plecat. Stătea de multe ori cu telefonul în faţă, să aştepte ce veşti mai sînt de pe frontieră. Ştiind că stă acolo, mă duceam de multe ori la film, cu un copil în braţe şi cu altul de mînuţă, să văd şi eu un film sau teatru. Dar a fost frumos. Ne întîlneam. Niciodată nu ne-am certat şi nu i-am reproşat că mă lasă atîta singură.“ Şi, aşa cum îşi aminteşte şi acum Crăciun zîmbind, „se uita pe geam ca să mă vadă cînd vin de la serviciu.“ „Vai, nu mai spun, da. Eram la Rădăuţi şi mă uitam pe geam din bucătărie, se vedea strada pînă în capăt, şi cînd îl vedeam venind, atîta de frumos era şi atîta de mîndră eram de el“ – se înduioşează iar femeia.

Inima e încă tînără

Soţii Badea n-au timp să se plictisească. Avînd o familie aşa de mare, cu fraţi, copii, nepoţi şi strănepoţi, mereu aşteaptă să vină cineva pe la ei. „Şi se practică surprizele la noi în familie“ – mai spune Eleonora. Cînd au făcut nunta de aur, de exemplu, ei credeau că vor merge doar la o masă într-un local din centrul oraşului, dar au venit copiii de prin toată ţara şi alţi apropiaţi de-ai soţilor. „Am avut foste colege de liceu care au venit din Constanţa, din Oradea, din Iaşi, din Rădăuţi, de aici, din Suceava.“ Apoi, la 55 de ani de la căsătorie, au aflat că nepoata de la Timişoara se logodeşte, „şi ne-au luat de-acasă şi ne-au dus şi acolo.“ Anul acesta, în aprilie, au sărbătorit nunta de diamant, 60 de ani de căsnicie, şi au făcut o festivitate între rude şi prieteni.

Chiar dacă soţii Badea au atins o vîrstă la care alţii abia visează, cei doi se consideră încă tineri. „Să ştiţi că inima e tot tînără şi acum, chiar dacă bate mai greu“ – spune femeia, iar Crăciun rîde, povestindu-mi că are 75 de ani de serviciu, că lucrează încă de cînd a terminat clasa a VII-a şi l-au pus telefonist la Primărie. Şi acum lucrează, este preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, filiala Suceava, şi se îngrijeşte de aceştia şi de văduvele veteranilor. Cînd era în spital, încerca să facă în aşa fel să iasă mai repede, să se poată ocupa de distribuţia biletelor pentru veterani. Tineri sînt şi în ce priveşte dragostea lor. Cînd se trezesc, îşi dau „Bună dimineaţa“ şi se sărută; cînd soţul pleacă la sediu, la fel. „Aşa, ca doi bătrîni, dar totuşi e dragoste, e iubire“ – completează femeia.

E fascinant să auzi doi oameni care se cunosc de 62 de ani şi de 60 sînt căsătoriţi, spunînd că-şi doresc doar să mai aibă ceva timp să fie împreună. „Cînd nu pot dormi noaptea, mă rog să ne mai dea zile, să mai fim cîtva timp împreună“ – îmi spune nu o dată Eleonora, bucuroasă de bărbatul de lîngă ea şi emoţionată, în acelaşi timp. Şi, înainte să plec, îmi mai spune că pe lumea cealaltă nu ştie ce va fi, aşa că speră să trăiască cît mai mult în asta, dar nu singură, ci alături de soţul ei.

Ioan Stoleru este jurnalist la revista Opinia studenţească.

Foto: I. Stoleru