De o săptămînă am ajuns în ţara libertăţii, libertate scrisă cu majusculă: ţara unde libertatea e protejată prin lege, precum un animal sălbatic, pe cale de dispariţie. E o ţară a libertăţilor domesticite cultural, dar procesate financiar şi legislativ, ţara în care bunăstarea personală – trecută prin libertate – se loveşte cel mai adesea de lege. E ţara unde libertatea rămîne un concept asimilat şi inclus în lege, ca pretext pentru discursul politic. E ţara unde libertatea de a te muta dintr-un stat în altul înseamnă şi a te supune legilor fiecăruia. Cît priveşte libertatea privată, cea scrisă cu litere (mai) mici, se loveşte şi aici, la fel ca peste tot, de neputinţele materiale ale vieţii de zi cu zi.

Două cazuri de independenţă

...Pe Brianna am întîlnit-o în Arizona. Este o tînără de 19 ani care a început anul acesta studiile în inginerie spaţială la aceeaşi universitate la care mă aflu şi eu. Brianna este „o nomadă fără voie şi fără ştiinţă“: a locuit în San Diego, Santa Barbara, San Francisco, Boston, iar anul acesta s-a mutat în Tucson, pentru că aici „a purtat-o serviciul mamei ei“. Îmi povesteşte că mama ei, de religie musulmană, a cîştigat un proces în faţa unei familii de musulmani, pacienţi la spitalul unde lucrează, care i-au imputat că „religia lor se pierde din cauza femeilor care îşi poartă vălul doar pe jumătate“. Brianna era mîndră de mama ei, luptătoare pentru drepturile lor.

... Într-o după-amiază, în sala de aşteptare a administraţiei universităţii americane unde studiez şi eu, întîlnesc două mame care au venit să plătească taxa anuală pentru copiii lor (mai precis, cîte 24.000 de dolari pe an pentru fiecare copil) – vorbeau cam amar şi tare, ca şi cum nu s-ar mai fi dus să-şi prezinte cardul la biroul cu pricina. Copiii lor au însă dreptul şi libertatea de a beneficia de educaţie într-un mediu democratic unde se pot exprima liber iar diploma, probabil, „le va garanta şi un loc de muncă pe piaţa revigorată de după criză“.

Visul american al libertăţii este astfel încorporat în orice discurs: de la cel pe care îl asculţi la radio dis-de-dimineaţă la ofertele din supermarket sau cel universitar, din campus. Pentru că „eşti liber, poţi alege“, poţi încerca, poţi reuşi, poţi munci şi eventual poţi ajunge „undeva“. Libertatea de aici este însă fictiv susţinută de democraţie iar în spatele ei stă fictiv meritocraţia: dacă eşti bun, reuşeşti.

De altfel, într-un articol din 2005 din The New Yorker, „The social logic of Ivy League admissions“, sociologul şi jurnalistul canadian Malcolm Gladwell demistifica mitul meritocraţiei ca emblemă universală a universităţilor de top. Citîndu-l pe sociologul Jerome Karabel, Malcolm povesteşte că, în anii ’20, „crema intelectualilor de la Harvard“ şi-a dat seama că cei mai competenţi studenţi erau evreii, care ocupau aproape 20% din locurile universităţii, eliminînd fără prea mari eforturi burghezia americană albă, avidă de diplome măreţe. Şi-au dat atunci seama că e nevoie de o schimbare radicală, încercînd să limiteze meritocraţia, să ofere un număr cît mai restrîns de burse studenţilor evrei. Măsurile au fost aspru criticate, iar strategiile de a limita accesul la educaţie n-au fost puse în practică; s-a ajuns însă la concluzia că definiţia „meritului“ trebuie schimbată. Astăzi, profilul ideal este cel al tînărului care are un parcurs de viaţă interesant, poveşti de viaţă mai „relevante“ decît rezultatele de la SAT sau GRE. La asta se adaugă, în cazul Ivy League, statura atletică şi predilecţia pentru sport. Dacă eşti aşadar un bun atlet, ai încredere în tine şi condiţia fizică te ajută, reuşeşti în viaţă, pentru că, da – o ştim cu toţii –, nu cei mai dotaţi intelectual ajung să fie şi cei mai apreciaţi social şi economic.

Libertatea cash

Revenind la discuţia despre libertatea americană şi reducînd-o drastic la cifre, în 2010 aproape jumătate (44%) dintre studenţii de la universitatea mea apelaseră la acele „student loans“ (împrumuturi bancare) pentru a-şi putea plăti studiile. Situaţia s-ar putea să fie încă şi mai neagră acum, în 2012, cînd bugetele s-au ascuţit dureros pe motiv de criză economică. Sînt datorii de zeci de mii de dolari, rambursabile mai apoi în zeci de ani de lucru. Există, ce-i drept, şi finanţare din partea universităţilor, prioritari fiind studenţii la programele de masterat sau doctorat care îşi pot aduce aportul la reducerea cheltuielilor universităţii prin poziţii de asistent de proiect sau de curs. Însă preţul pentru a ajunge pe aceste poziţii e uneori scump plătit: rezultatele anuale trebuie să fie maximale, ceea ce înseamnă că viaţa de după muncă nu prea mai există.

Fericirea în doze mici

Europa socialistă nu promite un vis american şi poate nici superlative pe plan profesional la pachet, bonus al vreunei „universităţi de top 10“. Ca student la un program de master în Belgia, am înţeles însă că libertatea se preţuieşte aici altfel şi e plătită cu o altă monedă de schimb. Eşti liber să rămîi în rînd şi să-ţi fie foarte bine cu un loc de muncă în administraţie sau în mediul public. Abundenţa se caută în altă parte şi nu e de negăsit. Ca student, eşti liber să alegi şi liber să fii independent.

La noi…

În România, înainte de ’89 eram prea mică pentru a resimţi „lipsa de libertate“, deşi îmi doream să cunosc acel „afară“ despre care tot auzeam vorbindu-se. În 2007 am plecat la o şcoală de vară în Germania, moment care a marcat şi startul pentru toate plecările care au urmat.

Acum, îmi petrec verile în România. Pentru mine e ţara libertăţilor intime, a fericirii în doze mici şi condensate, a simplităţii dintr-un sat dobrogean în care tătari pierduţi de lume îşi duc caprele la păscut noaptea, fără nici o grijă, un sat în care ai libertatea de a lăsa uşile casei şi poarta deschise în timpul zilei, libertatea de a te lungi după caise în copaci şi de a te ghemui după roşiile care aproape ating pămîntul. Sînt libertăţile „de la sat“, pe care orăşenii nu le-au cunoscut probabil niciodată. O libertate mai pură cu greu ar putea fi descrisă.

Între „ironic“ şi „hilar“ aş putea spune că avantajul cel mai mare al democraţiei de azi constă în şansa de a gusta diferite libertăţi, trăite diferit, şi în posibilitatea a alege pe cea care ne prieşte cel mai bine. Esenţială pentru tinerii din România de azi e probabil libertatea de a-şi alege locul după ce au gustat şi au trăit, au experimentat şi au încercat, de atîtea ori, alte variante; şi de a decide mai apoi care e acea libertate care îi poate face fericiţi. Perspectiva mea e limitată pentru că n-am trăit sau nu am conştientizat un moment sau un loc în care simpla libertate de mişcare sau exprimare să nu existe. Şi mă duc acum cu gîndul la un film despre viaţa în Coreea de Nord – A State of Mind (Daniel Gordon, 2004), în care oamenii de rînd dau vina pe americani (generic) pentru gerul iernii. Poate că fericirea prin libertate se trăieşte doar la extreme: cînd nu cunoşti alt fel de a trăi şi, deci, nu tînjeşti după o altă viaţă sau realitate, sau cînd ai trăit mai multe şi ai infinite posibilităţi de a alege. 

Luminiţa Mandache este doctorand în antropologie, Universitatea din Arizona. 

Foto: L. Muntean