Nu mai pot. Se împlinesc patru ani de cînd trăiesc în România şi mi se pune întotdeauna, cu aceeaşi suspiciune, această întrebare: „De ce-ai venit aici?“. Unui român i se pare atît de ilogic faptul că un străin vine în ţara sa, încît caută mereu un motiv logic. „Aţi venit pentru o femeie? Nu!? Atunci înseamnă că trebuie să cîştigaţi destul de bine pe aici...“ Femeile şi banii, iată singurele motive pentru care noi, străinii, putem veni să trăim în România... în opinia românilor. Nu pot exista şi alte motive? În afară de bani şi femei, nu pot fi şi alte aspecte atrăgătoare în această ţară? „Noi încercăm toţi să plecăm în străinătate, nu contează unde, oriunde, şi dvs. veniţi aici!“ – mi se repetă de fiecare dată, ca şi cum opţiunea de a veni în România ţine de exploatare sau, şi mai simplu, de masochism. Atunci, răspund: „şi de ce nu? Aţi trăit toată viaţa într-o ţară şi nu mai vreţi. Ei bine, asta se întîmplă şi cu mine: am trăit toată viaţa în ţara mea şi n-am mai vrut, aşa că am plecat. Nu e un motiv suficient de bun?“. Dar adesea, această replică nu satisface curiozitatea interlocutorului meu. El continuă: „dar puteaţi să alegeţi o altă ţară. Anglia, Italia. Aşadar, de ce aţi venit în România?“. Fiindcă se insistă atît, am gata pregătită o frază, care calmează adesea ardoarea cea mai încărcată de curiozitate: „am petrecut şase luni ca student Erasmus la Bucureşti. Oraşul mi-a plăcut foarte mult. Aşa că m-am dus o vreme în Franţa ca să-mi termin studiile, după care am revenit şi m-am mutat în România ca ziarist freelancer“. În întîlnirile ceva mai „oficiale“, acest răspuns este urmat, în general, de un „mmm, interesant...“, după care trecem la alt subiect. 

În acest gen de conversaţii, la sfîrşit, îmi scapă un adînc oftat de uşurare, fiindcă a explica adevăratele motive care m-au făcut să vin aici înseamnă o întreprindere deloc uşoară. Mi-ar lua ore pentru a reuşi să-mi fac interlocutorul să înţeleagă subtila alchimie care s-a creat, încă din ziua sosirii, între această ţară şi persoana mea. 

Cred că sînt în dispoziţia cea mai sinceră cu şoferii de taxi. Îmi place să conversez de cîte ori iau taxiul. Dar sînt de ajuns cîteva cuvinte, şi şoferul mă demască fără speranţă şi mă întreabă: „De unde sînteţi?“. „Franţa.“ „Aoleu! Şi de ce aţi venit în ţara asta unde nimic nu merge?“ 

Frecvent, acesta e momentul în care mă ambalez şi răspund răspicat: „pentru că e vie, domnule! Poate că se fură, se vorbeşte urît şi e sărăcie mare, dar se trăieşte din plin! Şi asta îmi place!“. „Aha. Şi Parisul nu e aşa viu?“ Habar n-am, Dumnezeule, nu sînt din Paris. De ce toţi românii îşi închipuie că francezii sînt, fără excepţie, parizieni? 

În general, discuţia nu merge mai departe, fiindcă ajungem la destinaţie şi, cum taxiul e oprit de-a curmezişul şi blochează toată circulaţia, trebuie să plătesc şi să ies cît mai repede.

După o reflecţie serioasă, cred că mijlocul cel mai bun de a explica motivele care m-au făcut să vin şi să rămîn aici ar fi acela de a povesti întîmplările anecdotice care m-au marcat cel mai mult. Într-o zi, beam o bere cu o româncă drăguţă, într-o cafenea din centrul oraşului. Deodată, se întrerupe curentul electric. Ea, deloc surprinsă, îmi spune cu cel mai natural aer din lume: „probabil că plouă“. Într-o altă zi, cînd ajunsesem acasă, am văzut un om în vîrstă care-şi repara maşina Dacia în parcarea blocului. „Încă mai merge?“ – am întrebat eu, uimit să văd un autoturism atît de vechi pe străzile oraşului. „Se mai strică, dar o repar!“ – mi-a răspuns el. Pe cînd vizitam un oraş de provincie anul trecut, l-am întrebat pe un poliţist aflat pe stradă cum se ajunge la gară. M-a privit scrutător, după care a replicat: „dar ce sînt eu, birou de informaţii?“.

Într-o seară, aşteptam trenul într-un sătuc din marginea României, unde fusesem pentru un reportaj. Am cerut un păhărel la barul din colţ şi am început o discuţie cu obişnuiţii localului. La un moment dat, cînd toţi începuserăm să fim cam piliţi, unul dintre ei mi-a spus: „Ştii ce se zice la noi? «Nu e voie… dar se poate.»“. După care a izbucnit în rîs. 

Aceste lucruri mărunte mă fac să iubesc România. La bine şi la rău. 

Jonas Mercier este jurnalist freelancer în România, unde lucrează pentru ziarele La Croix, La Tribune şi Le Soir şi pentru televiziunile France 24 şi ARTE. În 2006 a prezentat ştirile în limba franceză la Money Channel. A realizat împreună cu Mirel Bran documentarul Vînător de securişti. S-a stabilit în România din 2006.