Lungul drum către casă

Publicat în Dilema Veche nr. 723 din 28 decembrie 2017 – 10 ianuarie 2018
Lungul drum către casă jpeg

Acum mai bine de un deceniu, în primii mei ani în București, plecările la părinți, de Crăciun, erau un ritual în sine. În primul rînd, pentru distanțe atît de mari, varianta uzuală era trenul. Teoretic, se făceau cam opt-nouă ore pînă în Ardeal. Practic, nu știai niciodată cît de mult se va întîrzia între Sighișoara și Mediaș. La singura agenție de bilete din București, încă de la începutul lui decembrie, erau cozi pe trei-patru rînduri. Nu existau bilete în format electronic, nici măcar numere de ordine, nici pomeneală de rezervări online. În mulțimea pentru care antrenamentul din vremea comunistă te făcea extrem de pregătit, stăteai, uneori, cîte o jumătate de zi. Conținutul bagajelor, în genți care nu aveau ușurința în alunecare a celor de astăzi, era și el extrem de minuțios gîndit, așa încît să încapă, la întoarcere, cîteva borcane cu zacuscă, o cutie generoasă cu salată de vinete, diverse cărnuri și, de ce nu, nițică unsoare de întins pe pîinea neagră și de pudrat obligatoriu cu boia.

În zilele de dinaintea Crăciunului, Gara de Nord era un organism viu, în plină mișcare și transformare. După ce așteptarea pe peron, în frig, era bifată, după ce bagajele erau aranjate și rearanjate, pînă li se găsea poziția potrivită, după ce pasagerii se așezau, în sfîrșit, la locurile lor, începea călătoria. Întotdeauna cu povești spuse repede și tare, cu rîsete neîntrerupte de diverse tonuri de apel. În cîteva ore, se scoteau pachetele cu mîncare și se întindea o masă colectivă. Cînd zilele scurte de decembrie treceau în întuneric, iar trenul străbătea munții, nu mai vorbea nimeni. Se privea afară, în noapte, cu gîndul la ce rămînea în urmă, la ce avea să vină sau la nimic, pur și simplu. Simțeam atunci că adevăratul Crăciun începe întotdeauna într-un tren în­tîrziat spre Ardeal, într-una dintre cele mai scurte zile din an, printre străini care parcurg ultima parte din lungul drum către casă în tăcere.

Un zbor pînă la Cluj-Napoca durează, azi, mai puțin de o oră. Te îndrepți spre poarta de îmbarcare cu check in-ul făcut on­line și rulînd bagajul, care are exact dimensiunile potrivite. Casca handsfree îți ține companie, în încercarea de a te deconecta complet de lume. Nu legi prietenii în avion, nu ai la tine sandviciuri de împărțit și nu privești afară, în noapte, fără vreun gînd anume. Crăciunul, căruia îi place să sosească pe îndelete, nu mai are timp să înceapă de pe drum niciodată.

Cînd ajungi în orășelul copilăriei tale, camuflat de întuneric, pentru cîteva momente, totul pare ca altădată. Mai că-ți vine să-ți suni prietenii din liceu pe telefonul fix și să stabiliți, din om în om, locul de întîlnire pentru mers la colindat. În intersecție, la ora 18. Ba nu, la 18.30, că unii mereu întîrzie. Pe părinți îi vezi cu ochii minții fix ca-n poza de la sfîrșitul liceului, în care toată lumea era emoționată, tu purtai un sacou cam lălîu, negru cu galben, și nimeni nu știa unde să privească, la fel ca-n toate instantaneele mișcate, neclare, ale adolescenței.

Se spune că ne agățăm, cu forță și nostalgie, de perioadele din viață în care ne-am simțit în siguranță, protejați, în care ne-a fost bine. Subiectivi, păstrăm în noi trecutul așa cum ne amintim că a fost, nu cum s-a întîmplat în realitate. Crăciunul, cu tot parfumul lui de poveste, devine poarta miraculoasă de întoarcere spre copilărie. Ca și cînd, ca-n mai toate filmele despre această perioadă din an, ni s-ar mai da o șansă. De a o lua de la capăt, de a face lucrurile mai bine, de a greși mai puțin, de a simți mai mult.

M-am întrebat de multe ori de ce ne amintim cu atîta drag mai degrabă de drumurile infernal de lungi decît de cele confortabile, cu avionul. De întîlnirile stabilite la telefonul fix, o dată pentru totdeauna, și nu de smartphone-urile pe care poți primi mesaje în orice moment. De fotografiile nereușite, păstrate ca niște icoane, și de sacourile croite prost. Pe măsură ce am înaintat în vîrstă, am înțeles. Momentele la care vrem să ne întoarcem sînt cele pline de speranță. Speranță că avem timp pentru toate, că urmează lucruri bune, că miracole se întîmplă. La fiecare Crăciun, revenim în copilărie ca să sperăm din nou. Și chiar dacă, tot anul, nu ne-am gîndit prea mult nici la orășelul dintre dealuri, nici la pîinea neagră cu unsoare și boia deasupra, ne-am grăbi să-i mai așteptăm o dată în intersecție, pînă la 18.30, pe colegii de liceu care întîrzie mai mereu. 

Anda Docea este jurnalistă.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.