De profesie jurnalist, Thierry Wolton a scris numeroase volume despre trecutul recent al Europei, ca istoric şi eseist preocupat în special de istoria comunismului şi a postcomunismului. În limba română a apărut recent KGB-ul la putere. Sistemul Putin (Editura Humanitas).

Care credeți că e cîștigul cel mai important și cel mai durabil al acestor mișcări?

E greu de găsit un punct comun al acestor mișcări foarte diverse, de pildă, între Primăvara de la Praga, Mai ’68 în Franța și mișcarea de emancipare a negrilor de la Jocurile Olimpice de la Mexico. Toate aceste revolte au origini diferite; putem totuși constata peste tot o aceeași voință de rebeliune împotriva ordinii stabilite: cea comunistă – la Praga, economică și morală de la Paris și rasială – în Mexic. Aceste mișcări intervin la o generație (vreo douăzeci de ani) după sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd trebuia să reconstruim, să reinstaurăm pacea, să reînvățăm să trăim normal. Odată cu revenirea prosperității (cel puțin în comparație cu dezastrele produse de conflictul mondial), această nouă generație, care a cunoscut doar pacea, a vrut să schimbe cu totul paradigma. Într-un fel, revoltele din 1968 pot fi înțelese ca mișcări generaționale care și-au propus să distrugă sau să scape de ordinea stabilită după război, fie ea politică (socialismul în Cehoslovacia), economică (reconstrucția în Franța) sau rasială (segregarea din SUA).  Pe scurt: o revoltă împotriva autorității. E mai degrabă un fenomen generațional decît politic, chit că toate aceste mișcări au folosit un limbaj politic pentru a-și transmite mesajele. Dacă e să analizăm aceste trei mișcări, impactul lor ulterior a fost mult mai puternic decît evenimentele în sine, la momentul producerii lor. Primăvara de la Praga avea să spulbere ultimele iluzii cu privire la comunismul din Europa, anunțînd, cu 25 de ani mai devreme, căderea comunismului pe bătrînul continent; mai 68-ul francez e la originea unei eliberări în planul moravurilor produsă treptat, după mai mulți ani (dreptul la avort, căsătorie gay, explozie a feminismului), în vreme ce pumnii ridicați ai atleților de la Jocurile Olimpice din Mexic aveau să deschidă calea alegerii primului președinte american de culoare, Barack Obama, în 2008.

Ce s-a schimbat în clivajul stînga/dreapta după mai 1968, în Franța și în Europa?

Unul dintre sloganurile din mai 1968 a fost „Fugi, tovarășe, vechea lume e în spatele tău!“. Pentru cei care contestau puterea, această lume veche putea fi capitalismul, cum putea fi, la fel de bine, și comunismul. Ideile stîngiste care triumfau atunci („stîngismul, această boală de copilărie a comunismului“ – vorba lui Lenin) dau o lovitură formidabilă comunismului de tip sovietic. S-au identificat mai degrabă cu revoluția culturală din China, începută în 1966, și cu tinerii din Gărzile Roșii. Pe scurt: comunismul de tip moscovit nu mai atrăgea pe nimeni. E începutul declinului acestei versiuni a comunismului, în beneficiul unei alte iluzii (căci tot despre o iluzie e vorba), maoistă. E vorba de o breșă în doctrina monolitică impusă de Lenin în 1921 (un singur partid, o singură linie, un singur conducător). Maoismul nu avea să-i seducă prea multă vreme pe tinerii stîngiști (la cinci ani după 1968, toată povestea s-a încheiat). O întreagă generație avea să se emancipeze de ideea comunistă, în general. Mai 1968 anunță moartea marxism-leninismului, așa cum era cunoscut pînă atunci. Dar a mai fost nevoie de încă o generație pentru ca ceea ce numim comunism (în sens generic, de această dată) să moară de-adevăratelea și pentru ca toate ideile de acest fel să dispară. (E drept că încă mai există niște comuniști visători, dar ei sînt ariergarda). Și asta se verifică la nivel mondial. 

Ce mai rămîne, astăzi, din spiritul 68-ist?

Generația 1968 s-a căsătorit, a făcut copii, i-a educat într-un spirit mai liber decît cel care îi fusese impus de generația părinților, cu reguli mult mai stricte de educație. Acești copii de după 1968 au devenit, la rîndul lor, părinți și aplică aceleași principii de educație pe care le-au cunoscut. A treia generație (cea de acum) e ceea ce numim cea a burghezilor boemi (bobos): bărbați și femei care vor să trăiască mai sănătos (ecologie), dar totuși bine (confort) și liber (moravuri). Universul lor, cu aceste referințe, nu mai are nimic de-a face cu trecutul. În acest sens, ei chiar sînt moștenitorii celor care în 1968 fugeau ca să scape de lumea veche. Ei sînt ajutați, în această fugă, de noile tehnologii care chiar pun bazele unei lumi noi. O lume care nu e nea­părat mai bună ca cea de azi, dar asta e deja o altă poveste…

interviu realizat de Matei MARTIN

Foto: J.F. Paga