Există o diferență subtilă a lucrurilor în lumea oamenilor. Există lucruri pe care le găsim că se întîmplă și lucruri pe care le facem să se întîmple. Diferența am realizat-o într-o zi cînd stăteam întins în pat și mă uitam la lampa care atîrna de tavan. Cine făcuse lampa aia? Și de ce era fix așa modelul? De unde venea fierul din care fusese făcută lampa? Sau sticla în ce cuptor se topise? Mă aflam în fața unui lucru găsit, străin oarecum, dar care făcea parte din viața mea pe de altă parte, era un lucru făcut deja cînd eu am ajuns în apartamentul acela. Spre deosebire de lampă, pe balcon am un ghiveci în care cresc doi pui de stejar. Acești vlăstari îi știu de cînd erau sub formă de ghinde. Eram într-o după-amiază de toamnă și băiețelul meu care avea doar cîteva luni pe atunci adunase în pumni niște ghinde. Acum, după cinci ani, ghindele sînt niște copăcei mici într-un ghiveci pe balcon. Stejarii ăștia sînt niște lucruri făcute. Știu totul despre ei, de unde vin, cum au crescut, de cînd sînt pe balcon și poate, dacă aș fi ținut o socoteală, aș fi știut și de cîte ori i-am udat, cu ce fel de stropitori etc. Diferența dintre lucrurile găsite și lucrurile făcute este gradul de intimitate. Cît de mult din istoria acelui lucru îți aparține? Un copac din pădure luat la întîmplare îmi va fi mult mai străin decît stejarii mei de pe balcon. Un lucru găsit e un lucru cu care trebuie să ne obișnuim. La fel ca întreaga natură sălbatică. Noi am găsit aceste lucruri aici și pe urmă am început să modificăm această intimitate, s-o accentuăm, să facem lucruri noi din ce era deja. Mecanica acestei intimități se potrivește foarte bine cu corpul relațiilor de familie (și cred că e valabil pentru orice familie din lumea asta, cu nuanțele de rigoare). Îmi imaginez familia mea ca pe un fel de pădure sălbatică în care m-am trezit. Dar trezirea mea sau conștiința apartenenței la această familie este un lucru care s-a produs lent în ani de zile, cred că zeci de ani. La început am luat totul așa cum era, prin prisma iubirii, era iubire, era confort. Era comunism, era un sistem la care viața se adaptase. Copacii erau diferiți. Nu puteam să le înțeleg originea. Pe urmă, în adolescență, nu m-a mai interesat brusc nimic legat de această origine. Comunismul căzuse, a urmat o perioadă de nesiguranță. Știam că familiile din care proveneam nu se înțeleseseră mereu bine. Știam că există conflicte, că unii beau mai mult, alții munceau mai mult, că părinții din partea lui taică-meu erau basarabeni refugiați în timpul celui de-al doilea război mondial și că trecuseră printr-un ocean de suferință sau că părinții din partea maică-mii erau de aici, din regat, și nu aveau ce răni să își arate, dar erau sinceri și săritori. În fine, știam cîte ceva despre ai mei, dar tot ce îmi doream era să plec din orășelul de provincie de la marginea Bucureștiului. Voiam să fac lucrurile mele. Voiam să mă desprind de pădurea în care crescusem. Sălbăticia adolescenței nu mă lăsa să mă uit în urmă la oamenii lîngă care mă născusem, nu eram curios să aflu din ce erau făcuți. Cîți dintre adolescenții din lumea asta știu cum s-au cunoscut părinții lor, care e povestea care i-a adus pe această planetă? Despre lucrurile găsite nu se pun prea multe întrebări. Sub stratul de iubire cu care înconjurăm familia sînt multe întrebări nepuse care au un timp de valabilitate și, probabil, cu toții credem mereu că e timp, dar într-o zi te trezești că nu mai e.

După adolescență, Bucureștiul m-a îmbogățit cu prieteni noi, dar și cu nefericire. Depresia zgîria pe la colțuri, anxietatea și ipohondriile își ascuțeau ghearele pe sistemul meu nervos. În unele nopți stăteam și mă întrebam ce moștenesc din familia mea, în cine se ascundeau semințele astea de frică de care nu puteam să scap. Într-o după-amiază de toamnă, pe la treizeci și ceva de ani, mergeam cu mașina spre Buftea. Aveam iar o perioadă grea la București. Pe măsură ce mă apropiam de Buftea, spațiile se lărgeau, mașina urca pe  podul de la intrarea în orășelul părinților mei, vedeam cîmpurile largi și pădurea undeva la orizont. Mă jucasem des pe acolo în copilărie. Calea ferată peste care treceam, ea însăși îmi părea o ființă cunoscută pe lîngă care îmi trăisem o parte din viață urmărind trenurile și numărînd vagoanele. Toate lucrurile astea mă linișteau și realizam acest lucru după mai mult de treizeci de ani. Lucrurile acestea pe care le găsisem acolo și care mai mult sau mai puțin rămăseseră neschimbate mă linișteau.

M-am întors și acum cîteva zile la Buftea. Același traseu. În mașină mirosea puternic a crini și cetină de brad. Un miros insuportabil, mortuar. Ascultam Max Richter, încercînd să las durerea și neliniștea să iasă. Fără îmbrățișări, fără îmbrățișări, mi-am repetat tot drumul de la florăria din Piața Amzei de unde am luat coroana pînă la cimitirul din Buftea. Îmi spuneam asta ca nu cumva să uit și s-o iau pe maică-mea în brațe atunci cînd o s-o văd. N-a fost nevoie. Și ea era conștientă de noua planetă pe care locuim de astă-primăvară, acest loc unde lucrurile găsite și lucrurile făcute au fost lovite de un asteroid. Peste ele se așterne un strat mic de cenușă. Intimitatea noastră se face deocamdată fără îmbrățișări. Legăturile de familie se păstrează cel mai bine în această perioadă de la distanță, altminteri e posibil să mai simțim acest miros de crini amestecat cu cetină, iar lucrurile găsite să dispară dintr-odată.

Bogdan Răileanu este scriitor.