Pe versiunea din 2020 a hărții culturale Inglehart-Welzel (care redesenează țările nu după coordonatele geografice, ci după cele ale raportului dintre valorile tradiționale și cele seculare), România e vecină cu Kazahstanul, Azerbaidjanul, Libanul, Turcia și Iranul. Sîntem plasați într-un istm la intersecția dintre lumea african-islamică, America Latină și Asia de Sud și de Vest (denominațiile sînt ale lui Inglehart și Welzel înșiși), exact pe granița dintre primele două. Asta cred că spune cam totul despre nevoia de activism civic și social la noi: am intrat în modernitate, dar nu i-am dus proiectul pînă la consecințele decisive. Individul încă este o specie în curs de apariție. Majoritățile încă sînt văzute ca autorități normative. Minoritățile încă sînt văzute ca devianțe, cînd nu de-a dreptul ca surse de subversiune în raport cu normativitatea majoritară. 

Cum literatura e cea care a formulat, în măsură covîrșitoare, proiectul modernității (la noi și peste tot), e natural ca tot literaturii să îi revină, în bună măsură, activismul necesar pentru a ne instala cu adevărat în modernitate. Așa s-a întîmplat, așa se întîmplă în Occidentul european și american către care aspirăm, de la care am importat acum două secole proiectul modern – și era natural ca, mai devreme sau mai tîrziu, exact în virtutea aceleiași modernități aspiraționale, tot astfel să se întîmple și la noi.

Literatura a trebuit să-și reînvețe la noi dreptul de a fi activistă – adică de a fi interesată de politic, de social, de civic. Chestiune teoretic imediat admisibilă – dar complicată de faptul că, la noi, după 51 de ani de totalitarisme de dreapta și de stînga, natura politică a literaturii fusese complet pervertită de propagandă. „Poezia politică” ajunsese să denumească la noi maculatura infectă a lui Vadim Tudor, prostituția manufacturieră a lui Adrian Păunescu, kilometrii de versificație circumstanțial-propagandistică secretată de comunismul legionaroid al lui Nicolae Ceaușescu. În jurnalul american al lui Matei Călinescu există o secvență semnificativă: plecat în Statele Unite pentru a scăpa de presiunea politică asupra literaturii, notează în 1974 uluiala și dezgustul constatării că, în mediile academice americane, literatura e discutată și sub aspect politic. Peste un deceniu, tot în jurnal, Matei Călinescu admite că a reînvățat să observe că există și o natură politică admirabilă a literaturii, un mod de a da voce marginalilor, perifericilor, celor striviți de sistem. Literatura politică e cea a refuzaților sistemului, a victimelor lui – nu cea a potentaților, a profitorilor, a sicofanților, a celor care își folosesc scrisul pentru a face propagandă unei puteri politice. În înțelesul ei cel mai nobil, literatura politică e opusul propagandei.

Am reînvățat și noi asta – m-am bucurat să o constat, mai ales în ultimul deceniu. Literatura a învățat cum să-și exerseze un activism necesar și admirabil, pus în serviciul minorităților, al marginalizaților, al persecutaților.

M-a bucurat enorm proiectul premiilor „Sofia Nădejde“, de exemplu, pentru literatură scrisă de femei – atît de necesar într-o cultură în care, sub raportul canonului didactic, literatura scrisă de femei e pur și simplu inexistentă – și într-o societate în care femeia e mereu pusă în secundariat în raport cu bărbatul – și într-o cultură juridică în care agresiunile sexuale împotriva femeilor și chiar a minorelor sînt criminal tolerate de judecători.

M-a bucurat enorm o carte de poezie absolut strălucitoare cum e Jazz pentru iguane a lui Răzvan Andrei – un extraordinar poet gay, al cărui curaj al autoexpunerii (comparabil cu cel al lui I. Negoițescu din Straja dragonilor) e atît de necesar într-o societate în care un partid homofob are 10% în Parlament și în care partidele mari au la rîndul lor lideri de opinie declarat homofobi.

Mă bucură poezia Luminiței Cioabă, așa cum m-a bucurat și festivalul de poezie romă creat de ea la Sibiu cu cîțiva ani în urmă – atît de necesare într-o societate care încă aplaudă uneori genocidul antirom al mareșalului Antonescu și regretă explicit că n-a fost dus pînă la capăt.

M-a bucurat cartea lui Andrei Oișteanu despre Imaginea evreului în cultura română, atît de necesară într-o societate în care Academia Română are intenția unor conferințe de omagiere a unor savanți antisemiți, iar Maia Morgenstern primește mesaje de amenințare cu moartea.

Fiecare dintre cărțile astea, alături de destule altele, e un pas mai departe în interiorul modernității, ne aduce mai aproape de Europa aspirațională pe care am luat-o ca model acum două secole. Orhan Pamuk scrie, într-un eseu din Alte culori, că se regăsește în paginile lui Dostoievski despre Europa – și că știe că pentru turci, la fel ca pentru ruși, „Europa va fi mereu un viitor, niciodată o amintire”. Ei bine, astfel de cărți sînt, pentru mine, semnul că Europa devine pentru noi, românii, din ce în ce mai mult nu doar un viitor, ci o formă de prezent esențial.

Cum e natura omului să fie excesiv în orice, evident că există și excese ale acestui activism cultural. Nu doar la noi, ci oriunde. Există, înainte de orice, convingerea că tema justă face literatura bună – ceea ce face din literatura politică (opusul propagandei, cum ziceam mai sus) ceva periculos de apropiat de propagandă. Se poate întîmpla ca literatură mediocră, dar cu temă necesară să beneficieze de atenție și de expunere nemeritată – cum a fost cazul, de pildă, cu The Hill We Climb, poezia Amandei Gorman de la ceremonia de inaugurare a președinției lui Joe Biden, un text cam de nivelul producțiilor Veronicăi Porumbacu. Există, apoi, un soi straniu de normativitate exercitată chiar de unii militanți împotriva normativității – în care orice rezervă față de vreuna dintre temele lor transformă interlocutorul într-un dușman obiectiv; e constatabilă, în cazurile astea, o plăcere de a-ți inventa dușmanul absolut similară cu cele împotriva cărora, cît se poate de justificat, militează. Se practică, în fine, uneori o diabolizare reciprocă: pentru unii conservatori, orice progresist e un comunist și, implicit, un avatar al lui Stalin; pentru unii progresiști, orice conservator e un nazist și, implicit, un avatar al lui Hitler. Radicalizare care face dialogul, în mod evident, imposibil.

Uneori, decibelii ridicați ai unor astfel de certuri mă fac să mă întreb dacă nu cumva activismul acela admirabil al literaturii recente e doar o proiecție a naivității mele. Recitesc atunci, pentru a mă verifica, poezia extraordinară a lui Răzvan Andrei, mă uit pe listele de nominalizări de la „Sofia Nădejde“, recitesc unele dintre poetele și prozatoarele extraordinare din ultimii ani, de la Teodora Coman la Cătălina Stanislav, de la Lavinia Braniște la Ioana Nicolaie. Și mă liniștesc: dincolo de zgomotul de fond, există o literatură care dă o voce zguduitoare și hipnotică acestor zone ale umanului pe care diverse normativități abuzive le excluseseră.

Una cîte una, toate aceste voci construiesc modernitatea – construiesc, adică, acea „comunitate de memorie și de sentiment”, cu vorba lui Max Weber, care e o națiune modernă. Fiindcă literatura nu ne individuează doar unul cîte unul – ci și ca națiune.

Radu Vancu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Răul. Jurnal 2016-2020, Editura Humanitas, 2021.

Foto: Camelia Toma, Muzeul Poezie(i), Iași