Eram deja la cîteva sute de metri în aer, într-un avion Zlin 142 – o aeronavă cu două locuri şi un singur motor, destinată acrobaţiilor aeriene. Decolaserăm lin, de pe iarba aerodromului de la Clinceni, iar acum zburam deasupra celor 33 de hectare ale aerodromului. Era liniştitor, odihnitor chiar, să priveşti de sus pămîntul pe care îl abandonaseşi, pentru scurtă vreme, pentru înaltul cerului. Cu toate acestea, aveam inima strînsă. Însă nu din cauza vreunui sentiment de nesiguranţă sau neplăcere, ci de teama că pilotul de la manşă, care mă purta acum pe deasupra lumii, se va feri să-mi arate fie şi puţin din minunăţiile pe care le desenează pe cer, în timpul zborurilor acrobatice.

Parcă ghicindu-mi gîndul, pilotul Alexandru Ion a tras deodată scurt de manşă, săgetînd cerul cu botul aeronavei îndreptat în sus. Într-o clipă, inima mi se urcase în gît. La fel cum, tot într-o clipă, a coborît apoi drept în stomac, odată cu apropierea ameţitoare şi rapidă a avionului de pămînt, într-un unghi înclinat suficient de abrupt pentru a da senzaţii necunoscute unei persoane a cărei experienţă în domeniul aviatic se rezuma la cele cîteva zboruri cu diverse companii de linie şi ce-a văzut prin filme. Au mai urmat, apoi, felurite viraje, schimbări de altitudine şi o trecere paralelă cu solul, la o distanţă care mi-a părut suficient de mică încît cei de pe aerodrom să ne poată atinge.

Apoi, Alexandru Ion m-a readus cu picioarele pe pămînt (la propriu), cu cea mai lină aterizare pe care mi-aş fi putut-o închipui. Dacă în timpul zborului amuţisem, încercînd să asimilez cu toate simţurile minunea pe care o trăiam, după coborîrea din cabină aveam o mulţime de întrebări. „Ce aţi văzut acum e nimic“ – mi-a spus el zîmbind.

Un salt înapoi în timp ni-l arată pe Alexandru, la 6 ani, visînd să se facă pilot: „Nimeni din familia mea nu are legătură cu lumea aviaţiei. Tot ce mi-aduc aminte e că eram mic şi plîngeam în somn pentru că visam avioane pe care nu le puteam prinde.“ Membru al lotului naţional de acrobaţie aeriană al României, comandant adjunct al Aeroclubului „Aurel Vlaicu“ de lîngă Bucureşti şi coordonatorul „Vulturilor Tricolori“ – o formaţie de acrobaţie compusă din trei avioane Zlin 142 –, Alexandru a început să zboare cu planorul, asemeni multor altor piloţi, prin 1996, cînd avea cam 16 ani. A fost nevoit să întrerupă activitatea la scurt timp, dar nimic nu l-a putut ţine departe de „familia sa“, cum o numeşte deseori. În 2005, a revenit „acasă“, ca discipol al instructorului Gheorghe Uţă, care i-a devenit maestru. De altfel, realizările sale se măsoară în păstrarea continuităţii, mai mult decît în numărul de răsuciri făcute în timpul unei figuri acrobatice: „Este important să laşi ceva în urmă, să-i vezi pe elevii tăi că te depăşesc – aceasta e, într-adevăr, o mare realizare.“

Cum devii pilot

Îmi vorbeşte apoi despre „microbul cîmpului“, sădit parcă în ADN-ul acestor zburători de către o forţă nevăzută. Acelaşi „microb“ pe care l-am regăsit şi la George Rotaru, directorul Aeroclubului României şi liderul „Hawks of Romania“, formaţia de acrobaţie aeriană care ne lasă cu ochii lipiţi de cer, la fiecare miting aviatic la care participă. Un alt pilot – o poveste ruptă din acelaşi mănunchi – a avut o pasiune pentru avioane, de mic, şi a început cu planorismul, în adolescenţă, cînd a venit în Bucureşti şi a păşit pentru prima dată pragul Aeroclubului Român. La doar puţin peste 30 de ani, George Rotaru are o experienţă solidă şi un calm imperturbabil. Deşi tot pe aerodromuri sau în avionul său Extra 300 se simte cel mai bine, din biroul său, el punctează des importanţa Aeroclubului Român şi faptul că majoritatea piloţilor s-au format aici.

Anual, aproximativ 1000 de tineri se înscriu la unul dintre cele 15 aerocluburi din toată ţara. În timp, apare selecţia firească şi, după alţi cîţiva ani, rămîn doar cei cu adevărat dedicaţi lumii aviatice. Pe lîngă faptul că trebuie să fie buni atleţi şi să aibă o orientare foarte bună în spaţiu, aceştia sînt cei pentru care dorinţa de a zbura înfrînge orice obstacol. Pentru cei care au între 16 şi 23 de ani, există şansa de a obţine gratuit o licenţă de pilot de planor sau de paraşutism. Tot ce trebuie să facă e să se înscrie, să parcurgă o vizită medicală şi un curs teoretic de două luni şi jumătate, iar apoi să dea un examen de final de curs. În funcţie de bugetul acordat în fiecare an, există un număr limitat de locuri, pentru fiecare disciplină.

Avînd în minte prima mea oră de şofat, în care instructorul m-a aşezat direct pe scaunul şoferului, la o oră de trafic intens, pe un bulevard din centrul Capitalei, l-am întrebat pe George Rotaru care e primul lucru pe care îl învaţă un elev cînd se urcă în avion. Mi-a răspuns rîzînd: „Înainte de a urca în avion, există o pregătire teoretică. Întîi trebuie să înţelegeţi de ce zboară avionul, trebuie să-l cunoaşteţi, să ştiţi pe unde vă urcaţi în el şi ce se verifică la exterior – chiar dacă există şi un personal tehnic, de la care preluaţi aparatul, trebuie să-l verificaţi, acesta fiind standardul la toate tipurile de aeronave – şi civile, şi militare... Înveţi pe ce poziţie ai scaunul, ce înseamnă fiecare aparat de pe bord, fiecare comandă, şi abia după ce instructorul consideră că ţi-ai însuşit toate acestea, poţi începe pregătirea de zbor. Atunci, pare complicat, pentru că sînt multe lucruri de urmărit, trebuie să te uiţi şi afară... Fiecare pilot începător are tendinţa de a urmări bordul îndelung – indicaţiile de înălţime, de viteză, dar trebuie să te uiţi afară, să-ţi dai seama de poziţia aeronavei în spaţiu...“

În plus, în primele momente de pregătire, ai un instructor lîngă tine şi tot timpul există cineva care te urmăreşte şi îţi faci recomandări. „Piloţii întîi fac un zbor-două, după care încep să piloteze aeronava în linie dreaptă, apoi încep să facă viraje, pe urmă învaţă decolarea, apoi aterizarea – care e cea mai complicată parte de învăţat din toată tehnica pilotajului –, după care se finalizează pregătirea cu rezolvarea situaţiilor speciale, care sînt simulate: pană de motor, blocare de comenzi, la paraşută – încurcarea suspantelor, la balon – o problemă cu anvelopa balonului... şi toate acestea trebuie să le stăpîneşti.“ Totul se încheie cu examenul de licenţiere, fie cu Autoritatea Aeronatică Civilă Română – pentru avioanele uşoare –, fie cu Aeroclubul României – pentru avioane ultrauşoare, planor, balon şi paraşutişti.

Acrobaţie aeriană

De altfel, Aeroclubul României este o instituţie cu tradiţie în România, dar şi în lume, fiind înfiinţat încă din 1923, de către prinţul George Valentin Bibescu. În prezent, este o instituţie subordonată Ministerului Transporturilor, fiind sigura din România care se ocupă de pregătirea piloţilor români în acrobaţie şi susţinerea lor pentru a participa la competiţiile europene şi mondiale de profil.

Iar acrobaţie aeriană înseamnă atît activitatea de performanţă, cu participări la campionate, cît şi partea de demonstraţii aeriene, menite să promoveze aviaţia. Dacă la mitingurile aviatice, unde evoluează deseori în formaţii, combinaţiile de figuri sînt stabilite de către piloţi, în cadrul unei competiţii – unde evoluţiile acrobatice sînt numai solo – există doar un program liber ales, format din mai multe familii de figuri (looping-uri – adică executarea unor bucle în plan vertical sau oblic, răsuciri etc.), şi două programe impuse, unul cunoscut cu mai mult timp înainte şi unul necunoscut, primit cu o zi înainte de concurs. „Este ceva deosebit pentru că sînt nişte forţe diferite faţă de un zbor normal. Le simţi la început, cînd te pregăteşti pentru acrobaţie, apoi nu te mai interesează asta, ci executarea corectă a figurii acrobatice, să zbori cît mai precis...“ – îmi spune George Rotaru.

Din primăvara lui 2012, lotul naţional de acrobaţie aeriană al României are un nou antrenor, pe lituanianul Jurgis Kairys – celebru pilot sportiv şi multiplu campion mondial la acrobaţie aeriană. „În toamna lui 2011, Dan Ştefănescu – pilot la TAROM şi coordonator al formaţiei private «Iacării Acrobaţi» – l-a convins pe Jurgis Kairys să vină antrenor, iar noi l-am reintegrat pe Dan în lotul de acrobaţie. El este unul dintre piloţii care au adus aceste avioane Extra 300 din Germania, cînd au fost achiziţionate. Influenţa şi experienţa pilotului lituanian se reflectă în rezultatele noastre din ultimul an.“

Deşi figurile executate în înalta acrobaţie aeriană pot părea nebuneşti uneori, George Rotaru, care a acumulat peste 3000 de ore de zbor, afirmă cu tărie: „În aviaţie nu e loc pentru nebunie şi nici pentru orgoliu. Totul se rezumă la capacitatea pilotului de a rezolva orice situaţie dificilă – lucru care vine din experienţă, din stăpînirea de sine. Contează foarte mult cum e construit fiecare om, şi fizic, şi psihic. Zborul presupune nişte riscuri, din momentul în care te-ai desprins de sol. Omul nu a fost creat să zboare, dar el şi-a forţat limitele.“

Foto: L. Muntean