„Cercurile de lectură“ este un proiect iniţiat în 2004 de Asociaţia Profesorilor de Română (ANPRO) ca un răspuns dat de practicieni la impasul în care se afla şi încă se mai află lectura şcolară, în general, şi lectura cărţii de literatură, în special. Cercurile – activităţi extraşcolare, cu acces neîngrădit care funcţionează pe principiul unor „comunităţi de lectură“ în care se discută liber despre orice fel de cărţi – au fost propuse ca o alternativă la tipul de lectură şcolară practicat la clasă. Deşi în cercuri se pot discuta texte de orice fel, preponderent este valorificată cartea de literatură, nu neapărat pentru potenţele ei estetice, ci mai ales pentru rolul ei formator, pentru măsura în care contribuie la dezvoltarea intelectuală şi personală a copiilor. Pe de altă parte, majoritatea profesorilor care participă la proiect, încă din al doilea an şi-au dublat activitatea practică cu una de cercetare didactică, subiecţii fiind grupul de elevi cu care lucrează. Iniţial cercetările lor (din categoria aşa-numită cercetare – acţiune) au urmărit diferenţele dintre lectura „metodică“ şi cea din afara clasei, motivaţiile (sau lipsa motivaţiilor), pentru una sau alta, interesele de lectură ale elevilor precum şi experimentarea unor strategii de lectură mai eficiente. Pe parcurs, multe dintre soluţiile experimentate în cercuri au fost transferate în clasă. S-a produs însă şi mişcarea inversă, discuţiile din clasă extinzîndu-se într-un cadru mai puţin formal, cel al cercurilor. În momentul de faţă ne interesează crearea unui curent în favoarea unei schimbări de perspectivă în abordarea literaturii în clasă. Adică, ne dorim, odată cu noile programe şcolare, o abordare mai firească, cu luarea în considerare a „drepturilor“ cititorului. 

În cei şapte ani de existenţă, proiectul s-a extins considerabil. Au fost cooptaţi profesori şi învăţători din majoritatea judeţelor. În acelaşi timp, proiectul s-a deschis şi spre alte categorii interesate de problema lecturii la tineri: bibliotecari, librari, editori, cercetători, părinţi sau scriitori.  Una dintre primele activităţi a fost un atelier prin care se urmărea crearea atmosferei şi împrietenirea copiilor în numele cărţilor pe care fiecare le-a adus cu sine ca să le dăruiască celorlalţi. Fiecare copil sau profesor şi-a scris propria pagină cu recenzii, cu ilustraţii, cu promo-uri în viitoarea carte mare. Apoi s-au adunat paginile şi, la propriu, s-a confecţionat „Cartea mare“. În ea intră Jurnalul Ioanei Em. Petrescu şi Despre idei  a lui H.-R. Patapievici, Borges cu Cărţile şi noaptea, Jules Verne cu Doi ani de vacanţă. Nu lipsesc Micul prinţ, Singur pe lume, Robinson Crusoe, poveştile lui Andersen şi o carte la modă printre cei mici, Jurnalul unui puşti. Harry Potter nu se mai bucură de interes, în schimb rămîn în top cei trei muschetari şi, surpriză, Sărmanul Dionis.  

În ultima zi, liceenii au dat propria replică la Cărţile care ne-au făcut oameni (editor Dan C. Mihăilescu, Humanitas, 2010), vorbind despre cărţile care ne/îi fac oameni. Îşi au deja propriile liste de lecturi formatoare. Descopăr destule titluri care apăreau şi în listele Ioanei Pârvulescu, ale Anei Blandiana, ale lui Andrei Pleşu ori Mihai Mănuţiu. Jules Verne se regăseşte şi în lista lor, chiar dacă nu cu Insula misterioasă, se regăsesc şi Cei trei muschetari. E adevărat că sînt şi Alchimistul, Dama cu camelii, Pe aripile vîntului, alături de La răscruce de vînturi. Se regăseşte surprinzător de multă literatură din secolul al XIX-lea. Probabil aici au un rol important colecţiile iniţiate de diferite ziare. Dacă m-aş fi aşteptat la Poe, a fost o surpriză să apară pe cel puţin două liste Litera stacojie a lui N. Hawhtorne. Cîţiva copii recomandă Tolstoi cu Moartea lui Ivan Ilici şi Război şi pace (nu Anna Karenina! se spune răspicat). Se recomandă Dante; măcar Infernul ar trebui citit. La cerc ei au citit Divina Comedie, în întregime. Timid, cineva pronunţă şi Don Quijote. Chiar dacă există potriviri de titluri între cărţile liceenilor şi cele ale celor 19 oameni de cultură care  îi răspund lui Dan C. Mihăilescu, aceasta nu înseamnă mare lucru. Este bine că există cărţi, aceleaşi, socotite esenţiale de generaţii de cititori, aflate la o distanţă de aproape o jumătate de veac unele de altele. Dar asta nu înseamnă că automat toţi cei care au citit sau citesc aceste cărţi s-au „făcut oameni“. Aceasta depinde în primul rînd de ei. Mă întreb atunci: bine, dacă pînă la urmă felul în care te raportezi la lectură şi la cărţi este o problemă personală, atunci ce rost mai au cercurile? Ce fel de cititor îşi propun să formeze? În termenii programei şcolare ar trebui să spun: un cititor competent, un cititor care să citească şi să prelucreze eficient informaţiile pentru tot restul vieţii, un cititor reflexiv, un cititor critic, un cititor care să trăiască plăcerea lecturii etc. Ideal ar fi să se poată realiza toate acestea, dacă nu la şcoală, măcar la cercuri. Însă nu se poate da nici o garanţie de reuşită. Cercurile pot face totuşi foarte multe: cultivarea interesului pentru lectură, descoperirea plăcerii lecturii, chiar dacă uneori nu trece dincolo de simple forme de seducţie, plăcerea discuţiilor libere despre cărţi în care subiectivitatea nu este cenzurată de nimeni. Şi mai ales ceea ce mi se pare cu adevărat important: îi poate face pe copii să descopere că prin marea literatură îşi pot apropria spaţiul, epocile, destinele altor oameni şi, în ultimă instanţă, le mediază autocunoaşterea.  

Printre exerciţiile aproape nelipsite din stagiile de formare profesională sînt cele prospective. „Formabilii“ sînt puşi în situaţia de a-şi vedea instituţia/şcoala, viaţa personală ori statutul profesional peste un număr de ani. Se mizează pe capacitatea individului de a-şi pune imaginaţia în serviciul realităţii, stimulîndu-se descoperirea unor soluţii şi a modalităţilor de punere în practică. Iată ce mi-aş dori să se întîmple peste 5 sau măcar peste 10 ani: 

• proiecte ca „Cercurile de lectură“ şi „Lecturiadele“ să fie intrate deja în limbajul comun al elevilor şi profesorilor din întreaga ţară;  n mass-media care să susţină campanii de stimulare a lecturii cu implicarea tuturor cetăţenilor ţării. În fond nu numai toată America, ci şi „toată România“ poate citi; 

• un institut măcar, dacă nu mai multe, care să aibă ca obiect de cercetare mecanismul lecturii, mai ales în cazul tinerilor cititori; 

• edituri care să investească nu numai în studii de piaţă pentru obţinerea profiturilor pe termen scurt din auxiliare didactice cu răspunsuri „definitive“ la orice dilemă, ci susţinînd programe de promovare a lecturii, mai ales în rîndurile tinerilor cititori. Profitul pe termen lung va fi sigur; 

• scriitori români care să nu se simtă desconsideraţi doar pentru că scriu cărţi bune pentru copii; 

• un Minister al Educaţiei care să considere lectura problemă prioritară a politicilor educaţionale; 

• un curriculum naţional în care „într-o societate a cunoaşterii“ literatura română ori străină să-şi aibă locul bine meritat. În fond, cel mai accesibil şi mai profund discurs despre om şi despre condiţia sa în lume se găseşte în cărţile mari ale omenirii; 

• părinţi buni şi buni cititori ei înşişi care să-şi facă timp să citească şi să discute cu copiii lor despre cărţi. În fond, ei sînt primii care-şi pun amprenta asupra viitorului de cititor al propriilor copii; n profesori nestresaţi şi dispuşi să facă cu zîmbetul pe buze încă ani buni de voluntariat în slujba lecturii; 

• şi, în sfîrşit, absolvenţi, indiferent de profilul şcolii,  care să treacă bacalaureatul doar după ce au dovedit că au citit, au recitit şi şi-au apropriat o listă de cel puţin 10 cărţi fondatoare din literatura lumii, începînd cu Iliada şi Odiseea.  

 

Monica Onojescu este profesoară de limba şi literatura română, coordonatoarea proiectului „Cercurile de lectură“.