Practic, lectura poate fi efectuată oriunde, chiar şi la masă, în timp ce mănînci. Andrei Pleşu remarca într-un articol publicat în Dilema din 1993, "Cum citim ziarele", faptul că această activitate, lectura, "se întrepătrunde misterios cu insondabile procese organice. ŤBolul» informaţional se prelucrează la nivel de intestin". Metaforic, cartea poate fi devorată, mîncată pe nerăsuflate. Avem chiar o "dietetică a lecturii", deseori preferăm o "carte uşoară", adică una mai uşor de mistuit, o "lectură digestivă".Aşadar, a citi înseamnă senzorialitate, gesturi, posturi ale corpului, suporturi materiale şi locuri. Fiecare dintre noi are un ceremonial propriu al lecturii, tabieturi ale acesteia: patul, fotoliul, lumina, ţigara, cafeaua. Înainte de a ne instala în lectură, ne amenajăm un cadru confortabil care să participe la starea de bine a corpului. Lectura devine o plăcere.Parcă Freud a fost cel care a semnalat că principiul plăcerii se regăseşte şi în funcţia fiziologică a defecării. Deschiderea sfincterului, evacuarea deşeurilor "josului corporal" duc la o senzaţie de plăcere, de uşurare. Excreţia se exercită într-un spaţiu ecranat de privirile celorlalţi. Avem de-a face cu o funcţie privată, solitară, individuală. Lectura la fel, tot o practică solitară. Atunci de ce să nu asociem aceste două activităţi atît de plăcute?Practica aceasta, a lecturii la toaletă, nu este deloc nouă. Alberto Manguel, în celebra sa Istorie a lecturii, o găseşte atestată în secolul al XII-lea, în Viaţa Sf. Grigore, unde toaleta este descrisă ca "un loc de retragere unde poţi citi fără întrerupere". Însă în secolul al XII-lea, latrinele erau afară, ceea ce prezenta un mare inconvenient, mai ales iarna... Un istoric francez, Roger-Henri Guerrand, a scris o istorie a toaletei: Les lieux. Histoire des commodités (1982). De la el aflăm că "privatizarea excreţiei" începe cam din secolul al XVI-lea, cînd toaleta îşi face loc în interiorul locuinţelor. Tot acum se răspîndeşte, în mediile avute, o piesă de mobilier, un fel de scaun cu un bazin de faianţă dedesubt, avînd ataşată şi o măsuţă pentru citit sau scris. În secolul al XVIII-lea îşi face apariţia WC-ul modern, cu jet de apă, instalaţie amplasată într-o încăpere a casei. Mirosurile urîte sînt îndepărtate. Lectura găseşte un spaţiu propice de desfăşurare, în acest loc al intimităţii corporale. Toaleta casei de la Combray devine pentru Marcel Proust un loc de refugiu, de retragere: "Rezervată unei întrebuinţări mai deosebite şi mai vulgare, această încăpere mi-a slujit multă vreme drept adăpost - fără îndoială pentru că era singura pe care-mi era îngăduit să o încui cu cheia - al tuturor îndeletnicirilor mele care cereau o singurătate inviolabilă: cititul, visările, lacrimile şi voluptatea". Henry Miller recunoştea că multe dintre lecturile lui frumoase au avut loc la toaletă: "Sînt pasaje în Ulysses pe care nu poţi să le citeşti decît la toaletă, dacă vrei să extragi toată savoarea conţinutului".Probabil că aţi fost musafir prin diverse case şi, mergînd la toaletă, aţi observat aici vrafuri de reviste, de ziare... Înseamnă că gazdelor le place să zăbovească mult în acest spaţiu şi să se delecteze cu lectura lor. Mai rar se găsesc cărţi prin toalete. Totuşi, Michael Handelzaltz, în a sa Histoires d’en lire (2001), relatează despre vizita sa în casa profesorului Zvi Ya’avets. Intrînd în toaletă, vede pereţii acoperiţi cu rafturi de cărţi, dispuse într-o ordine exemplară. Consultă cîteva şi constată că ele erau de circumstanţă: How to Shit in the Wood sau The Book of the Fart...Ziare, reviste, uneori cărţi. Mă întreb cum este să citeşti la toaletă o carte în format electronic, pe un computer sau un laptop. Cred că nu este deloc ergonomic, trebuie mereu să ţii degetul pe butonul care derulează textul, n-ai cum să laşi semn de carte, bateriile se încălzesc şi se descarcă etc. Cei care prevestesc moartea tiparului şi a cărţii se înşală...