Există, oare, în viaţa fiecăruia dintre noi un moment precis în care premisa Toţi oamenii sînt muritori se converteşte în realizarea plenară a faptului că Lumea va continua fără mine? „Aveţi toate spaimele muritorilor şi toate dorinţele nemuritorilor“, ne avertiza Seneca. Spaime şi dorinţe: unii spun că secretul longevităţii e să nu faci niciodată pace cu moartea, păstrîndu-ţi intactă pofta de viaţă. Alţii afirmă, din contra, că miezul înţelepciunii practice e „pregătirea pentru moarte“: nu e vorba să te antrenezi pentru un eveniment punctual ce nu are, în fond, cum să nu te ia prin surprindere, ci de o exersare continuă în arta de a trăi ca şi cum fiecare zi ar fi cea din urmă. Uşor de zis, mai greu de făcut. Plus că nimeni nu ar vrea să aplice un atare îndemn în litera lui. Dacă ar fi aşa, unii nu s-ar mai dezlipi vreo secundă de propriii copii sau ar scrie fără încetare scrisori de adio, în timp ce alţii ar sta de dimineaţă pînă seara pe malul lacului, bucurîndu-se de natură. Cert e că nimeni nu ar mai începe nimic: la ce bun?

Există, însă, o întreagă tradiţie filozofică (de la Socrate la Heidegger) pentru care conştiinţa mereu vie a propriei mortalităţi e pur şi simplu necesară pentru a conferi sens unei existenţe umane. Cu alte cuvinte, nu poţi ajunge să te simţi împlinit ca om fără a-ţi proiecta viaţa în perspectiva sfîrşitului. La urma urmei, nu e tocmai gîndul că voi muri cel care mă defineşte, viitorul care mă împinge de la spate să progresez şi să creez, în loc să-mi duc viaţa ca un Sisif al societăţii de consum, aşteptînd clipa în care voi fi aruncat în marele gol, de pe banda de alergat?

Ceea ce a ajuns să fie numit şi identificat drept „criza vîrstei de mijloc“ – nu mai devreme de a doua jumătate a secolului al XX-lea – este, în fond, tocmai o criză de sens. Relativa ei tinereţe, ca noţiune de psihologie, nu o face mai puţin reală, în zilele noastre. Nici faptul de a fi denunţată drept criză de lux, pe care şi-o permit doar cei la adăpost de foamete şi război, nu îi diminuează gravitatea: te face, eventual, să te simţi şi mai rău, să te simţi ruşinat, dacă treci prin ea.

Să zicem că te consideri realmente norocos pentru că ai o carieră frumoasă şi o familie iubitoare. Nu suferi încă de vreo boală gravă. Chiar şi într-un asemenea scenariu, tiparele în care ţi s-a aşezat propria viaţă, oricît de favorabile ar părea, rămîn drumuri bătătorite, generînd gesturi repetitive, rutină şi oboseală cronică. Entuziasmul pentru ceea ce îţi mai poate rezerva viitorul coboară la cote alarmant de joase. Simţi declinul lent, dar ireversibil, al puterilor tale fizice, al memoriei şi creativităţii. Marea deschisă de posibilităţi, în care îţi scăldai imaginaţia, în tinereţe, a devenit un canal îngust sau un drum cu un singur sens. Ştii unde duce: bătrîneţe, decrepitudine, moarte.

Înainte de a vorbi despre cîteva argumente terapeutice, aş vrea să vedem partea bună a crizei. Deloc întîmplător, ajungem să vorbim despre aşa ceva într-o eră a tehnologiei şi publicităţii în care bătrîneţea este fie cosmetizată, fie trimisă de-a dreptul la azil. Bătrîneţea, par să urle subliminal atîtea reclame, e ceva indecent, la fel cum moartea naturală e, de fapt, tot un accident, şi încă unul inacceptabil! E explicabil, atunci, să te cuprindă panica pentru că, în chip inevitabil, îmbătrîneşti. În acelaşi timp, însă, cel care a trecut prin criza vîrstei de mijloc a înţeles un lucru fundamental despre condiţia umană: chiar şi cele mai ispititoare scenarii de succes, la fel ca şi cele mai răscolitoare plăceri, nu pot fi prelungite la nesfîrşit; se uzează, se demonetizează, iar aceasta mai rapid decît ne-am fi aşteptat în tinereţe. Fiecare lucru bun are momentul lui. Ei bine, un asemenea om trecut prin viaţă devine precaut în legătură cu formele pe care le capătă dorinţa de nemurire în zilele noastre. Nu va deveni obsedat de întrebarea dacă identitatea cuiva poate fi încărcată pe un cip de memorie, suport pentru un eu digital potenţial nemuritor. Nici nu va găsi prea atrăgătoare perspectiva transumanistă descrisă de neurobiologul Jean-Didier Vincent: „Nu vom mai muri decît pe modelul serviciului de ceai al bunicii: ceştile sfîrşesc mereu prin a se fisura şi a se sparge, dar numai din neatenţie“.

Kieran Setyia, profesor de filozofie la prestigioasa MIT, a avut ideea să scrie un ghid filozofic al vîrstei de mijloc în chip de tratament al propriei sale crize: cartea sa Midlife, din 2017, a fost deja tradusă în romînă de Cristina Voinea, fiind prevăzută să apară la Editura Seneca. Printre altele, Setyia reformulează, aici, o serie de argumente mai vechi sau mai noi menite a combate dorinţa de nemurire. Unul invocă plictiseala inevitabilă şi fără speranţă pe care ar genera-o continuarea acestei existenţe terestre la infinit. Altul evidenţiază caracterul alienant al vieţii veşnice: nu ar mai putea fi vorba despre viaţa mea, cel de acum, cîtă vreme o viaţă fără sfîrşit ar fi una în care nu mai au rost tocmai activităţile care îmi dau sens în această lume. Un vechi argument ne face să privim dorinţa de nemurire ca expresie a unei lăcomii indecente, a unui hybris de evitat.

Desigur că această criză a vîrstei de mijloc nu se reduce la modul în care ne raportăm la perspectiva propriei morţi, angajînd, după cum spuneam mai devreme, şi o stare negativă determinată de micşorarea cîmpului de posibilităţi. Pentru a trata un asemenea sentiment de tristeţe „ontologică“ există antidoturi filozofice cu eficacitate probată.

Mai întîi, un sfat punctual: în loc să o vezi ca pe-o fundătură, vîrsta de mijloc poate fi momentul propice pentru a da curs unor pasiuni de tinereţe lăsate în stand-by (cum ar fi pasiunea pentru filozofie). Cititul, meditaţia sau experienţele artistice reprezintă mijloace verificate de combatere a amărăciunii cauzate de apariţia „semnelor“ bătrîneţii şi, totodată, un mod de a-ţi deschide mintea, de a-ţi lărgi orizonturile şi de a extinde, în ciuda vîrstei, cîmpul de „experimente“ cu sine. O lecţie filozofică importantă vizează, apoi, conştientizarea faptului că alegerile marcante într-o viaţă de om pun în joc valori incomensurabile. Să studiez mai multe ore pe zi sau să petrec mai mult timp cu iubita? Orice aş alege, voi simţi, pe undeva, un regret. Dar nu aş putea fi ferit de asemenea regrete decît dacă aş fi o fiinţă oarbă la orice altceva în afara unui singur fel de valoare: sigur nu aş vrea să fi fost o asemenea vieţuitoare monomană şi „monocromă“, cum nici tu nu cred că ai vrea!

Multe ar mai fi de arătat, multe instrumente pe care terapia filozofică le poate fructifica; voi menţiona doar un singur lucru. Secretul vieţii bune şi la 40+ ţine, în bună măsură, de capacitatea noastră de a găsi bucurie şi sursă de echilibru nu atît în produsele finite şi imperfecte ale sforţărilor noastre, cît în actul ca atare de a le înfăptui: de pildă, în procesul de a scrie acest text, mai curînd decît în rezultatul său discutabil.

Cristian Iftode este conferenţiar la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București.