Lanțul neîncrederii: cum a ajuns presa să nu mai creadă nici în ea însăşi

Publicat în Dilema Veche nr. 811 din 5-11 septembrie 2019
Lanțul neîncrederii: cum a ajuns presa să nu mai creadă nici în ea însăşi jpeg

Era una din acele zile cînd jurnaliștii stăteau cu orele în fața așa-numitei case a groazei din Caracal. Pîndeau orice informație, orice declarație. Oricine spunea ceva, toate microfoanele se îndreaptau spre el.

Mă aflam în zonă pentru un reportaj despre dispariţia celor două adolescente și nu aveam cum să ocolesc casa de pe strada Craiovei. La un moment dat, dincolo de banda care interzice apropierea de gardul casei lui Gheorghe Dincă, acolo unde scotoceau criminaliștii, apare o doamnă tînără (maximum 35 de ani) în sacou, pantaloni la dungă și pantofi cu toc. Era prefectul de Olt, numit în funcție doar de trei zile. Nimeni nu știa însă acest lucru, așa că ne-am repezit cu microfoanele. Să prindem tot. Să nu ne scape nimic.

Și femeia vorbește: „Am venit aici să văd cu ochii mei cum arată locul ăsta. Să mi se întipărească în memorie. Însă eu am încredere în instituţiile statului…“. În acel moment, deloc profesionist, mă trezesc întrebînd-o: „Serios?“. Desigur, dezaprobator, toți ochii s-au întors spre mine. Însă în momentul acela m-am gîndit: oare de cîte ori am stat cu microfonul întins spre un interlocutor gîndindu-mă că nu cred o iotă din ce-mi spune?

Pe de altă parte, nu puține au fost situațiile în care – mai ales în ultimii ani – a trebuit să duc muncă de convingere cu politicieni, primari sau oameni simpli ca să stea de vorbă cu mine. Să dea o declarație, să povestească sau să explice ce s-a întîmplat. Majoritatea îmi spuneau că nu mai au încredere în presă. Că le este teamă că vorbele lor vor fi răstălmăcite sau scoase din context. Sau – mai rău – mă întrebau: „Dar de ce să stau de vorbă cu dumneavoastră? Cu ce mă ajutați? Lucrurile rămîn neschimbate, oricum“.

Așadar, jurnaliștii nu mai au încredere în interlocutori. Și nici interlocutorii în jurnaliști. E reciprocă neîncrederea asta, așa cum ar trebui să fie încrederea. Veți spune, probabil, că îndoiala ar trebui să fie o calitate a jurnaliștilor. Să nu creadă orbește ce li se spune. Însă neîncrederea despre care vorbesc e mai mult decît îndoială. Și cum să scrie un jurnalist despre lucruri în care nu crede sau despre oameni pe care nu-i crede? Și cum să vorbească „o sursă“ și să spună lucruri importante unei prese lipsite, la rîndul ei, de credibilitate?

Cum s-a ajuns aici? Cum mai funcționează, în aceste condiții, povestea cu presa care este liantul între public și instituțiile statului, de exemplu? Eu cred că e o aparentă funcționare, cu foarte mari variații, între adevărurile subiective ale fiecăruia.

De o parte – instituțiile care se fac că ne informează, dînd către public doar datele pe care le consideră relevante sau care le ajută pentru imagine la un moment dat, iar de cealaltă parte – presa, care se face că informează, dînd date trunchiate, fără context, fără relevanță, manipulatorii.

Poate că, în multe cazuri, totul are de a face cu calitatea slabă a școlilor de jurnalism, cu schimbarea modului în care se face presă, cu comoditatea dată de rețelele sociale care iau informația, o învîrtesc ca într-o mașină de spălat și o livrează mai departe cosmetizată, într-un mod amatoristic, superficial și fără nici o responsabilitate.

În alte cazuri, însă, neîncrederea are legătură cu interesele fiecărui trust de presă. Au fost ani în care presa apărea în Barometrul Global al Corupției în topul celor mai corupte instituții din România.

Să nu uităm că, în ultimii ani, mulți ziariști au devenit politicieni, în timp ce politicienii au jucat rolul formatorilor de opinie, semnînd editoriale (lucru care se practică, însă, și în străinătate, dar în publicații cu o orientare politică clară, asumată). Iar toate acestea, puțin cîte puțin, pe nesimțite, au erodat încrederea. Și de o parte, și de cealaltă.

Răsfoind sondajele care s-au făcut în ultimii ani în România privind încrederea în instituții, aveam să aflu că, în ceea ce privește presa, aceasta oscilează între jumătate-jumătate, fără variații prea mari.

Potrivit unui studiu IRES, care analizează starea presei între 2010 și 2017, 2013 este anul în care media a fost credidată cel mai mult. Peste jumătate dintre românii chestionați au răspuns în 2013 că au multă și foarte multă încredere în presă (mai exact, 51%). La polul opus se află 2016, an în care românii au răspuns în procent de doar 40%, cel mai mic din perioada analizată, că au încredere multă și foarte multă în mass-media. De încredere mai ridicată se bucură presa în rîndul persoanelor între 51 și 65 de ani, în timp ce tinerii sînt mai reticenți cînd vine vorba despre știri. Iar de la lipsa de încredere la lipsa de respect nu e decît un pas.

Tot despre încredere e vorba și cînd se pune problema ca cititorii să plătească pentru știrile online. În România sînt încercări timide de publicații ale căror articole pot fi citite online contra cost. Pot fi numărate pe degetele de la o mînă și nu se cunosc date despre rentabilitatea acestei măsuri. Nici la nivel global lucrurile nu stau cu mult diferit. Cei care se abonează sau donează pentru știri ­online au un singur abonament, iar creșterea plăților s-a înregistrat doar ca excepție, în țări precum Norvegia sau Suedia – potrivit unui studiu Digital News Report, realizat de Reuters Institute la sfîrşitul lunii iulie. Utilizatorii plătesc mai degrabă pentru servicii de difuzare de filme, seriale și muzică decît pentru știri.

Cu alte cuvinte, lumea nu mai stă la coadă pentru știri, așa cum se întîmpla – la propriu – în primii ani după 1990. Nici nu se mai uită la ziarist cu aceeași încredere de atunci. În anii de început ai presei libere, redacțiile primeau sute sau mii de scrisori (dacă vorbim de redacțiile din orașele mari), iar oamenii cereau ajutorul jurnaliștilor pentru tot felul de nedreptăți. Ziarul era o instituție în sine. Era respectat, crezut, cumpărat. Chiar dacă în euforia anilor ’90 era greu să separi buna-credință de reaua-credință. Şi chiar dacă începutul presei democratice în România a fost, de fapt, cu un uriaș fake news legat de tot ce s-a întîmplat la Revoluție (teroriştii, apa otrăvită, manipularea incredibilă din acele zile).

După ce lucrurile s-au liniștit, presa românească a început să caute modele. Nu puține au fost media – în special cele de stat – care și-au luat ca reper BBC-ul. Am lucrat aproape zece ani la redacția în limba română a BBC World Service. Nici vorbă de vreo asemănare. Din nici un punct de vedere.

Mă întreb dacă putem vorbi despre o eșuare a presei, așa cum s-a întîmplat cu alte instituții, măcinate de neprofesionalism și interese. Sau mă întreb dacă măcar presa mai are încredere în ea însăși. Știu doar că încrederea se pierde ușor, dar se cîștigă și se păstrează foarte greu. Și că, în ultimii ani, au apărut încercări de regăsire a presei, prin proiecte online, deloc izolate, care par să reziste.

Să vedem unde vor duce toate astea. 

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. Cea mai recentă carte publicată: Locuri, oameni, poveşti, Casa de pariuri literare, 2015.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.